Luca Palamara ne îmbrâncește pur și simplu în ungherele tainice ale Justiției italiene, făcându-ne părtași la toate afacerile murdare ale acesteia. De pildă, ancheta declanșată împotriva firmei de informatică Why Not din Lamezia Terme, în care sunt implicați, între alții, Romano Prodi (președintele Consiliului de miniștri), doi colaboratori de-ai săi (Angelo Rovati și Sandro Gozi), precum și Clemente Mastella (ministrul Justiției). Procurorul de caz este De Magistris - viitorul primar al orașului Napoli -, „la acea vreme era un necunoscut, întrucât nu aparținea niciunui curent, un «câine liber» care va deveni «oaia neagră», imprevizibilul care determină intrarea sistemului în criză.” Mirat, Alessandro Sallusti îl întreabă pe interlocutor: „Suficient ca magistratura să determine intrarea în criză a unui guvern care, recent, îl învinsese pe Berlusconi la urne, tuturor ni s-a părut un fapt surprinzător. De Magistris era arestat?” Răspunsul este o lecție de pragmatism politic, înainte de orice: „Să spunem că decizia noastră este de a încerca să-l blocăm, «Sistemul» nu-și poate permite astfel de scurt-circuite (subl.m.). Mastella cere CSM să-l transfere cu ordonanță de urgență pe De Magistris; procurorul lui șef, Dolcino Favi, îi preia ancheta și, pe timpul nopții, pătrunde în biroul subordonatului său pentru a intra în posesia dosarului aflat în seif. Se mișcă și Parchetul Salerno, competent în Catanzaro, iar între cele două unități începe bătălia. Ei bine, izbucnește sfârșitul lumii.(...)
CSM deschide un dosar care, în câteva luni, va duce la transferul lui De Magistris, eu mă consult atât cu ai mei, cât și cu Palatul Quirinal. Și se întâmplă că, pentru prima dată în istoria sa, cel puțin recentă, ANM se delimitează de Ministerul Public (MP). Comunicatul, pe care l-am conceput împreună cu Giuseppe Cascini, a fost un act stânjenitor, dar curajos, întrucât spărgea dogma conform căreia PM este apărat mereu și oricum. Și în această privință am avut acordul lui Cascini, adică al Stângii magistraturii, un acord care m-a lăsat perplex.(...)
Îl îndepărtăm efectiv pe De Magistris, măsură împărtășită și de Quirinal, prin intermediul regretatului Loris D’Ambrosio, omul de legătură cu «Il Colle». Justificat, pentru că în ancheta sa era ceva absurd și neacceptabil: un ordin de percheziție de 1700 de pagini întocmit special pentru a putea publica toate interceptările, inclusiv cele care-l priveau pe ministrul Mastella. A fost o forțare a regulilor și o încălcare intolerabilă a intimității, o provocare.(...)
Se revine la discursul obișnuit al «Sistemului». De Magistris nu era de acord cu sancțiunea, însă acel guvern, care deja își dezvăluise slăbiciunile, nu putea fi atacat, totuși, în acel mod, cu o anchetă în care se făcuseră excese (subl.m.). Chiar dacă pe urmă, ceea ce pot spune – și aici o spun pentru prima dată – este că De Magistris are dreptate când declară că o acțiune punitivă de acel gen nu fusese luată niciodată împotriva unui magistrat. (...) Cazul De Magistris a fost o excepție, o abatere de la regulă, chiar dacă el nu a făcut niciodată – dar are încă timp să o facă - obiectul unei dezbateri serioase pentru a înțelege acel eveniment. Nu spun asta ca să mă justific astăzi, ci pentru a-i răspunde lui.(...)
Au fost presiuni politice pentru a ne descotorosi de De Magistris, fiindcă acea anchetă lovea într-un guvern de stânga? Guvernul era de stânga, ca și sistemul pe care eu îl reprezentam, așa că îți las dumitale concluziile. În acele ore eram în contact strâns cu Quirinal? Da, eram, în special cu consilierul Loris D’Ambrosio. ANM a spus vreodată vreun cuvânt despre colegii care s-au ocupat de Berlusconi? Nu, dimpotrivă; în acel caz, în momente de tensiune, indiferent de orice, eu trebuia să iau avionul spre Milano și să mă arăt alături de acei magistrați, să-i apăr fără cea mai mică reținere.” Altă întrebare inevitabilă: „Dumneavoastră ați mers mai departe. Când De Magistris a fost transferat ulterior, ați spus: «„Sistemul” a învins, a demonstrat că are anticorpii necesari» (subl.m.). Explicațiile intervievatului sunt de-o sinceritate paralizantă: „Și De Magistris mi-a dat următoarea replică: «Tu ești acolo pentru a apăra magistrații, nu politica». Astăzi, de cuvântul «anticorpi» nu aș râde, dar nu intenționam să-l jignesc pe el, eu eram îngrijorat de inexpugnabilitatea sistemului ce-mi fusese încredințat și în sinea mea eram totuși încrezător că, din acel moment înainte, regula că orice MP ar putea efectua cercetări împotriva oricui va fi respectată. Și s-a întâmplat astfel ulterior? Nu, cu siguranță, nu, acesta este un eșec al meu. De Magistris a fost sacrificat și pentru că nu aparținea niciunui curent? Da, așa este. Când «Sistemul» te blochează, te blochează, când semnalul pleacă de sus și curentele sunt de acord nu există posibilitatea ca tu să te poți salva (subl.m.). Eu, astăzi, știu ceva despre asta.” Numai că, remarcă ziaristul, „lucrurile nu s-au terminat acolo, ba urmarea a fost chiar mai spectaculoasă și a dus rapid la căderea Guvernului Prodi. La puține săptămâni după marginalizarea lui De Magistris, pe 16 ianuarie 2008, un alt parchet, de data aceasta cel din Campania, din localitatea Santa Maria Capua Vetere, o arestează pe soția lui Mastella, Sandra Lonardo, pe atunci președintele Consiliului Regional, și îl anchetează pe ministru împreună cu alte 21 de persoane pentru acuzații foarte grave: complicitate externă în asociație delictuoasă și abuz de putere.” Luca Palamara își continuă dezvăluirile incendiare: „Sincer, niciunul dintre noi nu se aștepta la un astfel de deznodământ, chiar dacă, în realitate, plutea ceva în aer. În plin caz De Magistris, fiind avizați de nemulțumirile colegilor noștri din Campania, față de care ANM se disociase în apărarea guvernului Prodi, eu și Cascini, exponent important al curentului de stânga, am zburat la Napoli într-o încercare de dezamorsare a situației. La Parchet ne-am găsit în fața unui fel de «Fan-club De Magistris» condus de Giuseppe Narducci, un magistrat care, după ani, va deveni inspector al lui De Magistris la primăria Napoli. Subevaluaserăm faptul că De Magistris, fiu și nepot de magistrați, era foarte cunoscut și iubit în Campania; din 1998 până în 2002 fusese și procuror la Napoli. Cu acea ocazie, am fost atacați dur pe tema încălcării principiilor de independență față de politic, dar mesajul pe care ni-l dădeau era: «Jos mâinile de pe Giggino nostru!». Într-adevăr, mi se părea că asist la o reglare internă de conturi între cei PRO-guvernamentali și ANTI-guvernamentali; Cascini a fost atacat virulent, aproape ridiculizat, inclusiv prin atacuri la persoană. A suferit mult pentru acest atac, așa încât, timp de mai multe luni, a efectuat extenuante controale medicale, deoarece se temea că are o boală gravă. Din fericire, la final, nu s-a constatat nimic.” „Îmi spuneți că Guvernul Prodi a căzut din cauza unei răzbunări din interiorul magistraturii împotriva dumneavoastră și împotriva lui Mastella?” se arată curios jurnalistul. Fostul magistrat nu se ferește nici de data aceasta: „Nu există o dovadă care să demonstreze acest lucru, dar , punând cap la cap toate faptele, nu se ajunge foarte departe de o asemenea ipoteză. S-a impus spiritul de castă, de fapt de castă specifică regiunii Campania. Eu aflu despre intenția de arestare a soției lui Mastella, în acel 16 ianuarie 2008, de la o sursă secretă, dimineața, când mă îmbarcam într-un avion spre Catania, unde eram așteptat la un simpozion. La sosire, situația se precipitase deja. Mastella îl acuză pe procurorul din Santa Maria Capua Vetere de interes personal – o lege a guvernului îl obliga să se pensioneze înainte de data fixată și el, Mariano Maffei, un magistrat bătrân din vechea școală, răspunde cu o conferință de presă jenantă, aș spune tragicomică, în timpul căreia se bâlbâie, precizând că despre acea anchetă știa puțin sau nimic. O scenă care, înregistrată de camerele video trimise de Santoro, va rămâne pentru totdeauna – din păcate, spun eu – în analele magistraturii. Un dezastru care culminează cu gestul lui Mastella, care își anunță demisia din funcția de ministru al Justiției. Sfârșitul jocurilor, sfârșitul guvernului de stânga.” Parcă am trăit și noi, pe Dâmbovița, astfel de pățanii. De aceea, orice asemănare cu realitatea valahă este pur întâmplătoare, iar onomastica romană a personajelor nu-i decât eroarea autorului și rodul hazardului...
Abia acum înțeleg viața scurtă a guvernelor de la Roma, fiindcă n-au fost doar cazurile „Cabinetelor Berlusconi” sau „Prodi”, dimpotrivă. Primul se va reînscăuna a patra oară, la 8 mai 2008, după povestea tocmai isprăvită mai sus. „Cotitura vă găsește pregătiți?” îl încearcă amfitrionul dialogului. Și de aici începe o altă istorioară de ținut minte: „În februarie nu eram. Adunarea ANM de centru monocoloră, în care, la acel moment dețineam funcția de secretar, era prea slabă pentru a înfrunta războiul care ne aștepta. Eram pe deplin conștient, și cum rezultatul electoral – victoria celor de centru-dreapta – plutea în aer, tratativele pentru a o consolida au început cu mult înainte de vot.
Profesorul meu, Marcello Matera, îmi dă de înțeles că este necesar să extindem repede adunarea înspre curentele de stânga, în primul rând către Magistratura Democratică. Cei care o cer sunt atât stânga politică, dar și cea judiciară. Și o cer cu voce tare parchetele mai importante – pornind de la cel de la Milano condus de Bruti Liberati, lider istoric al asociației –, care se tem că rămân fără scut de protecție (subl.m.). Se organizează întâlniri atât cu PD, cât și cu Loris D’Ambrosio, consilier juridic al președintelui Napolitano. Este nevoie să acționăm grabnic și, mai ales, este nevoie să-i facem loc în adunare Magistraturii Democratice care pretinde și obține scaunul secretarului general, scaunul meu. Ei bine, cel sacrificat sunt eu. Trebuie să ies din scenă. (...) Cuvântul de ordine din acele săptămâni era: «Dacă se întoarce Berlusconi, trebuie să ne întoarcem toți !» (subl.m.) (...)
Magistratura dorește să se pregătească pentru noua bătălie cu Berlusconi. Este un semnal către guvernul care urmează să se instaleze: nu vom tolera o opoziție blândă față de berlusconism (subl.m.). (...)
La câteva luni, Simone Luerti (ministrul Justiției, n.m.) îi acordă un interviu lung lui Luigi Ferrarella de la Corriere della Sera și comite două erori care se vor dovedi a-i fi fatale. Preia câteva idei principale din programul lui Berlusconi, a cărui intenție era aceea de a reforma CSM-ul și, în particular, de a reglementa posibilitatea ca măsurile disciplinare pentru magistrați să poată fi încredințate unei entități din afara organului de conducere colectivă. Nu erau acestea înțelegerile, nu putea fi el conducătorul noului val de reforme. (...)
Așadar, nu puteam ignora importanța acelor cuvinte, care devoalau intențiile adevărate ale guvernului abia instalat. Prin urmare, era necesar un pretext pentru a ne implica. Și atunci sosește în ajutor killer-ul, personaj pe care îl vom regăsi de mai multe ori când vom aborda numirile șefilor parchetelor mai importante. Trec câteva zile și pe masa CSM-ului ajunge o hârtie care era îngropată între miile de hârtii ale anchetei Why Not a MP De Magistris, cel pe care, cum am văzut puțin mai devreme, îl alungaserăm, susținând că anchetele sale ar fi... așa și așa. Sunt câteva rânduri prin care se dovedea că Luerti luase masa și întreținuse relații apropiate cu unul dintre anchetați, membru al formațiunii Comunione e Liberazione, Antonio Saladino. Pentru a spori gravitatea faptelor, sunt strecurate și – nu se înțelege cu ce titlu – date intime privind aderarea lui Luerti la Memores Domini, o asociație laică ce respecta castitatea, aflată sub egida CL, mișcare catolică. Nu este nevoie de altceva: Luerti ajunge în mașina de tocat a mass-media, mai ales la TV, executat de Michele Santoro și, indignat din cauza intruziunii în viața sa privată, își dă demisia.(...)
Luați în considerare însă faptul că destinatarul nu este doar Luerti. Este și o atenționare pentru cine va fi succesorul său: atenție, cine greșește, plătește ! (subl.m.) (...)
Vă explic un lucru fundamental pentru a înțelege ce s-a întâmplat în Italia în ultimii 20 de ani. Un procuror bun al Republicii, dacă are în biroul său câțiva adjuncți și subordonați inteligenți, un ofițer de poliție judiciară care face anchetele în teren la fel, deștept și cu conexiuni în serviciile secrete și dacă acești domni au relații strânse cu câțiva jurnaliști de la ziare importante – și mai ales cu judecătorul care trebuie să decidă procesele, poate frecventând locuința acestuia (subl.m.)... Iată, dacă se creează o situație de acest gen, acel grup și acel parchet, credeți-mă, au mai multă putere decât parlamentul, decât premierul și decât întregul guvern (subl.m.). Mai ales pentru că fac parte dintr-un «Sistem» care i-a pus acolo și care, pentru acest motiv, îi lasă să opereze și care, în plus, evident, îi apără. (subl.m.) (...)
Să luăm informația care, în chestiunea Berlusconi din acei ani, a avut un rol fundamental. Printre noi circula celebra zicală: «Adevărata separare a carierelor nu ar trebui să fie între judecători și MP, ci între magistrați și jurnaliști» (subl.m.). Magistrații și jurnaliștii – o spun și din experiență personală – se folosesc unii de alții, în interiorul relațiilor care se construiesc și se consolidează de-a lungul anilor. Jurnalistul trăiește din știri, fiecare ziar are o linie politică dictată de redacție, care are interese precise de apărat. MP îi cunoaște bine pe jurnaliști și știe că fără acea casetă de litere de rezonanță, ancheta lui nu va decola, ar lipsi acea zarvă mediatică, atunci când lipsește susținerea politicului, desigur. Este inevitabil ca relația lor să fie foarte strânsă și să conducă la o complicitate profesională, uneori și personală, mai mult sau mai puțin clandestină, care creează adesea anumite nemulțumiri între colegi. (...)
Sunt anchete care pleacă de la prinderea în flagrant, altele de la denunțul uneia dintre părți, altele, din verificări fiscale sau din informațiile obținute în anchete precedente. Dar multe pleacă de la așa-numitul «comunicat neoficial», adică de la un pont, de la o sesizare anonimă mai mult sau mai puțin plauzibilă, deseori ticluită de serviciile secrete sau de afaceriști fără scrupule interesați de o anumită partidă (subl.m.). Când sosește pe masa unui magistrat, comunicatul neoficial poate fi aruncat la coș sau poate fi trimis la poliția judiciară pentru a efectua verificări, soldate cu întocmirea unui document denumit «notă informativă», pe care magistratul poate să-l arunce la coș, să-l țină în sertar sau să-l transforme într-un dosar judiciar; sau să deschidă o anchetă propriu-zisă. Să conchid: rezultatul acestui parcurs și rapiditatea efectuării lui, mai mult decât priceperea magistratului, depind de numele subiectului «suspectat», pentru a o spune în jargon, și de gradul în care sistemul, în totalitatea lui, este dispus să sprijine și să protejeze operațiunea (subl.m.). Cum am văzut, cu De Magistris și doamna Forleo nu a mers astfel, pentru că în vizor erau lideri de stânga; cu Berlusconi, în schimb, totul s-a desfășurat foarte rapid. Acesta este un fapt.” Ca și la noi, numai că direcția furtunilor judiciare stârnite cu premeditare în frontul atmosferic tactic este mereu și mereu dinspre dreapta spre stânga politică, dușmanul de moarte al păpușarilor de la Bruxelles și Washington.
Un alt fapt este întâmplarea de la Bari, „unde, în vara anului 2009, se instalează un nou procuror, Antonio Laudati, magistrat cu faimă indiscutabilă, șeful biroului Afaceri penale al ministrului, scaun care aparținuse lui Giovanni Falcone. CSM îl alesese cu toate că nu aparținea curentului de dreapta al Magistraturii Independente, dar mai ales cu toate că nu făcea un secret din prietenia sa cu Angelino Alfano, pe atunci ministrul Justiției. Între numirea din aprilie și învestire, care a avut loc la Bari, în iulie, explodează scandalul D’Addario. Vă amintiți, presupusa escortă din Bari pe care afaceristul fără scrupule Gianpaolo Tarantini o introdusese în patul lui Berlusconi la Palatul Grazioli, de la Roma, cu un an mai devreme. Laudati își dorește transferul său la Bari pentru a încerca să facă puțină ordine în acel caz tot mai încâlcit. După spusele lui, găsește o situație confuză. Pentru exactitate, după ani el va spune «haotică». Într-o conversație înregistrată de jurnalistul Giacomo Amadori, Laudati va mărturisi: «M-am aflat în mijlocul unui război între lobby-uri politice și jurnalistice, parchetul fusese transformat în carne de tun, era un mediu vulnerabil». Și, în plus: «Este o chestiune neverificată, cea a relației dintre Tarantini și mediul judiciar, câți magistrați îi frecventau festinurile? Acolo nu puteai trimite un procuror, ci trebuia să scoatem 50 de magistrați».
Și, în fapt, Laudati încearcă să oprească scurgerea de informații, așa încât schimbă ofițerii de la Garda de Finanțe, care aveau rolul de poliție judiciară. Este suficient atât pentru a-l scoate basma curată, ca suspect de complicitate, pe Berlusconi, așa încât încetinește ancheta, vrând să o îngroape. Punctuală ca moartea, la CSM sosește o sesizare anonimă în care se susține că Laudati primise 100.000 de euro de la Nichi Vendola pentru organizarea unui seminar (subl.m.) – la care am participat și eu –, în schimbul clasării unei anchete despre sistemul de sănătate din Puglia, care-l implica pe Președintele Regional. Va sosi pe urmă și o sesizare de la Parchetul General, semnată de Giuseppe Scelsi, care reclama tergiversarea unor cauze și iată că Parchetul Lecce îl anchetează pe Laudati pentru abuz de serviciu și complicitate. Ei bine, începe (al n-lea) sezon al diversiunilor. Dar lăsați-mă să spun: Laudati va fi achitat de toate acuzațiile.
Sunt bucuros pentru el, dar atunci nu era posibil să-l apăr, ar fi însemnat să pun în dubiu temeinicia anchetei D’Addario și să-l transform pe Berlusconi în victimă a unor magistrați abuzivi. Într-adevăr, în acuzațiile aduse lui Laudati ceva nu dădea bine, o remarcă chiar și Guido Calvi, prinț al instanței și extrem de vanitos, avocat de stânga – un om care în cariera sa i-a apărat, printre alții, pe Pietro Valpreda și pe disidentul grec Alexandros Panagulis -, și îndoielile sale sunt consemnate în procesele-verbale ale unei ședințe a CSM în care el, în acel moment, era consilier. Dar rezervele lui nu sunt luate în considerare și vânătoarea lui Laudati nu se oprește. Nici eu, care îl cunosc pe Laudati și îl stimez pe Calvi, nu pot face nimic. Ba chiar, din calitatea de Președinte ANM, sunt dintre cei care mă pregătesc de război, cu toate că a existat o reacție neașteptat de caldă din partea componentei din Bari a Magistraturii Democratice, conștientă că există șanse mari ca o serie de informații neplăcute să iasă la suprafață: relații și vizite între președintele regional, Nichi Vendola, și câțiva judecători ai procesului său, încheiat printr-o soluție de clasare.
Lucru care se va și întâmpla. În februarie 2013, câteva ziare, printre care săptămânalul Panorama, vor publica câteva fotografii care vor crea multă vâlvă în mediul judecătorilor din Bari, și în general, în cadrul magistraturii. Azi, s-ar spune că este o fotografie în care magistratura și politica se așază la aceeași masă (subl.m.). Acea fotografie va deveni pe urmă virală, datorită prezenței unor judecători importanți din regiunea Bari, printre care Gianrico Carofiglio, azi scriitor faimos, Francesca Pirelli și Susanna De Felice, care efectuează anchete în privința aceluiași Nichi Vendola. În mailing-list-ul ANM, reprezentanții din Bari ai stângii judiciare cad în capcana pe care le-au întins-o magistrații din celelalte curente (Lima, Saracino, Reale și Balsamo) și se dau de ceasul morții să explice că și ei sunt împotriva lui Laudati, într-un fel de excusatio non petita. În cariera mea, îi voi găsi pe Gianrico Carofiglio și pe Francesca Pirrelli acasă la Paola Balducci, la cinele romane care preced numirile lor.”
Alt episod, alt păienjeniș de interese urât mirositor, la fel de captivant, cu preambulul dezlegător al lui Sallusti: „La 27 iulie 2011, Nitto Palma devine ministrul Justiției, dar relația dumneavoastră nu poate fi supusă niciunui test, întrucât, într-un timp foarte scurt, la 16 noiembrie, acel guvern va cădea. În timpul verii, totul se precipită cu rapiditate. Guvernul este slăbit din cauza pierderii majorității, ce avusese loc cu un an înainte, prin dezertarea lui Gianfranco Fini și a unui grup de deputați și senatori care fondaseră partidul Futuro e Libertà. S-a scris multă literatură despre motivul pentru care Fini l-a părăsit pe Berlusconi, ajungând să se presupună că a fost mâna Quirinal-ului, plus o «moral suasion/persuasiune » a magistraturii asupra lui, pentru câteva anchete care ar fi putut să-l implice.” Pregătiți-vă să mai citiți ceva pilduitor pentru vremurile în care trăim: „Când în decembrie 2010 se vorbește despre un posibil pact între magistratură și Gianfranco Fini, văzut bine la «Colle», nu se merge departe de adevăr. Cu el, în acel moment președinte al Camerei, găsim o susținere neașteptată în terenul advers, cel de Centru-dreapta în care el este numărul doi după Silvio Berlusconi. Avem mai mult de o întâlnire, ne asigură că, împreună cu el la conducere, Camera nu va aproba nicio măsură neagreată de magistrați. Între noi, cu siguranță, există o relație bună, care devine colaborare strânsă în cadrul căreia îi furnizez opinii și idei pentru amendarea legilor care, direct sau indirect, privesc lumea noastră. Există și un fapt inedit care caracterizează aceste întâlniri. Astfel, cu ocazia unei vizite la Fini, împreună cu colegii din ANM, în integralitatea sa, cu noi se află și Pierluigi Picardi, un magistrat al curentului AREA, teoretic cel de stânga și cel mai ostil guvernului. Când cei doi se întâlnesc, chiar dacă într-un cadru oficial, ei evocă întâmplări comune din vremea prieteniei lor din tinerețe.”
Geaba șuetele și ipocriziile transmise reciproc între cele două tabere, „în vara anului 2010 Il Giornale publică o anchetă care viza presupusa implicare a lui Gianfranco Fini în vânzarea suspectă către cumnatul său, Giancarlo Tulliani, a unei case, faimoasa «casă de la Monte Carlo», care făcea parte din patrimoniul AN. Fini neagă repetat acuzația și, la 26 octombrie, Parchetul Roma anunță – fapt anormal – nu deschiderea, care a avut loc straniu fără nicio scurgere de informații, ci închiderea, prin clasare, a unei anchete fulger condusă personal de procurorul-șef al Romei, Giovanni Ferrara, probabil cea mai rapidă din istorie, cu privire la acea casă și în privința lui Fini. Dar după ani, la 13 februarie 2017, Gianfranco Fini, pentru aceeași situație factuală, este trimis în judecată pentru spălare de bani, iar cumnatul său fuge în străinătate, în Dubai, unde se află și azi. Această cea de-a doua anchetă este continuată de noul procuror al Romei, Giuseppe Pignatone, și este confirmată de judecătorul de cameră preliminară Simonetta DʼAlessandro, o prietenă apropiată mie, care mă informa la zi despre tot. Obișnuia să organizeze cine restrânse acasă la ea, la care participau magistrați, oameni de la forțele de ordine și din instituții (subl.m.). Odată spusese că era foarte îngrijorată că numele ei ar putea fi târât în noroi în cadrul anchetei «Mafia capitală», din cauza unei implicări ilicite a unui consultant căruia îi dăduse de lucru și că Pignatone o liniștise scriindu-i un bilet. Acum, este evident, că în 2010 Giovanni Ferrara nu a efectuat probabil o evaluare corectă a cauzei. Dacă din cauza grabei sau a altui motiv, vă las pe dumneavoastră să decideți.
Mă păzesc bine, eu mă gândesc că în acel moment Fini, care se aliază cu Stânga, ar fi util proiectului de subminare a guvernului, pe care «Sistemul» îl urmărea (subl.m.).
Mai mult decât util, cred. Însă, puteți scrie un fapt pe care nimeni nu-l poate dezminți sau combate, un fapt care din nou privește conexiunea dintre politică și magistratură și care în acel timp a scăpat celor mulți. La un an după clasarea anchetei, Giovanni Ferrara își dă demisia din funcția de procuror al Romei cu câteva zile înainte de a se pensiona anticipat și este numit în majoritatea FLI a lui Gianfranco Fini, subsecretar la Interne, în Guvernul Monti (subl.m.).”
Ehe, îmi dau seama că noi, urmașii lui Traian, suntem încă departe de rafinamentul machiavelic al strămoșilor de pe Tibru. Însă nu disper, dimpotrivă, potențialul nostru în a-i imita pe aranjorii transnaționali este uriaș. Deja s-au făcut pași importanți și evenimentele din ultimii douăzeci de ani îmi dau dreptate. Începând cu maleficul Traian Băsescu și continuând cu fudulul anost Klaus Iohannis, Serviciile Secrete, profitând de lașitatea clasei politice, au încălecat magistratura și au siluit-o cum li s-a năzărit. Nu că slujitorii Justiției ar fi fost niște inocenți (mă refer îndeosebi la uneltele „Sistemului”, grupate în „plutoane de execuție” prin ordin de zi pe... dosare), păcatele mele, să nu ne ferim să spunem adevărul pe șleau. Așa că, fraților de gintă latină, păzea, venim allegro din urmă !
