Aţi observat că în ultima perioadă cam ducem lipsă de superlative? Nimic nu mai e fabulos, extraordinar, senzaţional, totul e "super".
O fată nu mai e răpitoare, e super, un eveniment nu mai e grandios, e super, peisajul nu-ţi mai taie răsuflarea, e doar super.
Ştiu, o să spuneţi că fiecare generaţie a avut "superlativul total", eu am prins rând pe rând "mişto", "beton", "marfă", "cool", dar parcă nu le foloseam atât de des, parcă reuşeam să mai scoatem la iveală şi alte cuvinte de prin mult necăjita şi neglijata limbă română. Acum, orice-ar fi, e... super.
O plăsmuire de capete geluite şi la exterior şi la interior, cuvântul de scăpare al publicitarilor în pană de idei şi lexic al limbii române. Pentru că e foarte simplu să arunci un cuvânt aiurea când nu mai ai niciun alt argument care să ne convingă să cumpărăm o porcărie de produs iar apoi să te baţi cu cărămida-n piept cât de creativ eşti. Probabil pe principiul "unde nu mai ştii cuvintele, fluieră".
Şi nu e păcat să recurgem la un singur cuvânt ca să descriem lucruri care ne plac foarte mult, când limba română e atât de bogată şi din punctul ăsta de vedere? Nu e păcat să ştergem pe jos cu limba noastră, nu e păcat să vorbim permanent în sloganuri publicitare?
Hai să ne învăţăm copiii să o folosească cum trebuie, să n-o mai chinuie şi asta prin forţa exemplului, pentru că altfel s-ar putea ca, într-o zi, să găsim limba română la uşa, cu ochii înlăcrimaţi şi bagajele făcute, gata să plece în lumea largă.
