„Actorul de teatru și film Sebastian Papaiani a locuit în acest bloc între anii 1983-2016”, scrie pe placa memorială ce-mi iese în cale ori de câte ori trec spre birou. De fiecare dată o citesc cu o emoție mereu proaspătă și năvalnică, de parcă ar fi prima oară... Într-o astfel de zi (ce minunată coincidență!), un amic de demult mi-a oferit în dar biografia romanțată a fostului meu vecin de cartier, De la început până la sfârșit. Într-adevăr, art, not just food! Nu am ajuns bine acasă că am și deschis-o, ca pe o floare cu miresme amețitoare, în amintirea artistului pe care l-am văzut întâia dată în lungmetrajul Un surâs în plină vară[1]. Chiar, cum o fi să-l povestești pe un om al scenei, al luminilor rampei? Păi, „ca să scrii o carte despre Papaiani...
…trebuie să te-ascunzi; să te-nchizi undeva; și acolo să refaci lumea aceea nebună pe care, cu ochi strălucind, cu noduri în gât şi cu poticniri, ţi-a împărtăşit-o la fiecare dintre întâlniri...
…trebuie să uiţi un timp de tine; să te-ntorci în trecut cu totul şi să ai inima tare, încât să te poţi bucura de splendoarea omului din fața ta...
…trebuie să treci testul şi să supraviețuieşti privirilor din cap până-n picioare într-un amestec ideal de patern și curtenitor...
…trebuie să ai forța şi neștiința măsurării timpului...
…trebuie să-ţi iei Personajul de braţ ca în vremurile bune...
De fiecare dată când l-am întâlnit, Papaiani mi-a amintit de el însuși. Nu-l vedeam nici pe Căpşună, nici pe Alecu, nici pe Oarcă, nici măcar pe Păcală.
Mă întrebam deseori de ce asemenea actor nu are o biografie. Îmi răspundeam singură, cunoscându-i încăpățânarea şi suceala.
- Ei, uite că ai venit tu, iar mie mi-a venit timpul să scot din mine cu lacrimi cu tot povestea mea. E drept că nu m-am dat pe mâna nimănui până ai venit tu...
- Ehei, Maestre, m-ai scrutat cu privirea în seara aceea de 4 martie şi ai zis: «Asta-i fata!» Un fel de «Asta-i muzica ce-mi place!» Când a coborât noaptea, mi-ai cântat romanţa aceea duioasă pe care o scoţi dumneata de fiecare dată din străfundurile inimii: «Mai spune-mi că nu m-ai uitat!» Iar eu mi-am amintit de Doina Badea și al ei cânt curmat de cutremur, dar rămas pe vinil. lar dumneata ţi-ai amintit de îndepărtatul şi fermecătorul Gherase Dendrino...
- «Să nu te superi dacă plâng»... mi-ai cântat.
- Şi dumneata n-ai crezut că şi eu pot fredona romanțe, sunându-mi în ureche vocea parfumată a Dorinei Drăghici...
- «Poate cânţi şi tu»... mi-ai spus...
- «Aceeași melodie»... am continuat, amintindu-ne amândoi de Nicolae Niţescu și de timbrul lui cald.
- «Să nu ne despărțim»… m-ai rugat… Și l-am pomenit amândoi pe Constantin Drăghici...
Azi îi spun Maestrului că plânsul lui nu m-a supărat niciodată...
Apoi îi şoptesc că despărțirile nu există, ci doar apropierile...
Și, ca să ne înveselim, încep să-i fredonez: «Ia-mă la braț și spune-mi tu»...
Sper să mă audă şi să afle că îl cunoșteam pe focșăneanul Nicu Stoenescu la braţul Dorinei Drăghici dintr-un tablou vechi cu fotografii de familie.
Tot azi, îi declar Personajului meu că nu l-am uitat...”[2]
Așa își începe Annie Muscă minunata sa poezie în proză, încheiată în aceeași notă șăgalnică, tulburătoare, sprințară: „Astăzi pe Aleea Artiştilor, Marcela este însoţită deseori de Emilian lacob, pe care eu îndrăznesc să-l numesc «omul din umbră», pentru gesturile lui care au făcut şi mai trainică legătura cu cel pe care îl numeşte cu savoare în glas, Maestru. Şi Petre Brănişteanu, vestitul baschetbalist, trece din când în când pe la mormântul unchiului său, Bică, pe care nu a încetat să-l pomenească din ziua în care i-a fredonat prima oară «Tangoul de logodnă».
Cel despre care am ales să scriu o carte iubea nespus oamenii. Iar dincolo de psihologia umană pe care o cunoştea, nu din cărţi, ci din trăiri, se oprea adesea la chipurile lor, cântărindu-le frumuseţea. Le și declara semenilor, de multe ori nişte necunoscuţi. Fără îndoială că unora li se părea poate straniu, dar el îi asigura deschis: «Eu iubesc oamenii!», convingându-i pe dată prin vocea-i în care flambau noblețea și gândul bun.
Cu siguranță, toate darurile actorului m-au însoţit în această scriere, de la început până la sfârşit.”
Altminteri nu ar fi ieșit o asemenea carte, gingașă și fermecătoare!
P.S.: Deunăzi, treceam prin fața blocului de la care am pornit în evocarea lui Păcală. Pe scara de la intrare, am văzut-o pe doamna Papaiani. Ședea pe o treaptă și fuma îngândurată, cercetând strada forfotitoare. I-am dat binețe și am întrebat-o ce mai e nou.
- Iaca, mai stau de vorbă cu omu' ăsta al meu, mi-a răspuns cu vocea tremurândă, făcându-mi semn spre fotografia răposatului. Știți, deși s-au scurs atâția ani de când a plecat, mi se pare că a fost ieri. Nici acum nu pot să cred că a murit. Și mai aveam o groază de lucruri să ne spunem...
O las în același loc și plec în drumul meu. Cuvintele ei, rostite cu atâta duioasă durere, îmi răsună și azi în minte, e cu neputință să le gonesc din memoria afectivă.
