Radu Cosașu, pentru totdeauna

Era 29 octombrie 2022. Tocmai împlinise  o venerabilă vârstă. L-am sunat să-i transmit cele cuvenite, doar îi eram fiul fictiv din  Groenlanda...

   „-Cum e la 92 de ani?

-Nu dau amănunte!

-Totuși, insist, cum vă simțiți?

- No comment ! Când vei ajunge  la etatea asta, o să vezi  singur  și o să-mi  spui!

-Nu răspund la provocări!”

   Așa s-a derulat dialogul meu cu Radu Cosașu în seara aceea aniversară. Ultima pentru el, din păcate.

   L-am cunoscut devreme mult, prin 1969, deși habar n-aveam cine e cu adevărat misteriosul Belphegor din paginile ziarului Sportul. Târziu, foarte târziu, l-am întâlnit în carne și oase, în 2014, grație lui Marius Mitran, și astfel s-a legat o prietenie de poveste. Vorbeam  măcar o dată pe săptămână și minutele acelea de conversație telefonică mă scoteau din necruțătoarea banalitate cotidiană și mă luminau pe dinlăuntru, creându-mi  senzația că-s un  picuț mai deștept... Scriitorul  era tonic, ironic, spiritual,  insinuant, ludic, ce mai, o făptură minunată! Niciodată nu l-am auzit hulind sau bârfind, cum se întâmplă adesea în orice colțișor de lume. Mereu îl provocam la amintiri și apoi îl ascultam  cu o bucurie curioasă de care numai copiii sunt în stare. Îmi depăna istorioare  din vremuri imemoriale parcă,  inaccesibile altminteri, și îmi recomanda spre lectură titluri rare - Cevengur și Noi, de pildă. Căci „nu există ideal, ci numai cărți”, îmi zicea uneori. Dumnezeule, ce noroc  mă strânge în brațe! îmi repetam  ori de câte ori mă întreba: „Ce faci, prieten drag?”. Mă zgârceam însă la cuvinte, fiindcă voiam să i le fur pe ale sale, pe toate dacă s-ar fi putut! Odată,  citând din raportul  demascator al reformatorului Hrusciov, a folosit o expresie imposibil de uitat, referindu-se la scriitorii sovietici  uciși de Stalin: „Smulși fizicește  vieții”. Alteori, călătoream împreună în timpuri colbuite, în salonul medical  al muribundului Nicolae Labiș, în cercurile literare patronate de Zaharia Stancu, Marin Preda... Ori în zările politice de aici și de aiurea, de ieri și de azi... Radu Cosașu a reprezentat  pentru mine o rază de lumină în  bezna cea zilnică, un reper cultural și uman. Discutam frecvent despre fotbal și desfăceam cufărul  cu poze  sepia, nerăbdători  să-i  adulăm iarăși pe Dobrin, Dumitrache, Pelé, Maradona...  I-am dedicat  unul  dintre volumele apărute  și în Franța – Rusia 2014, de la Petru cel Mare la... Deschamps - și s-a emoționat peste măsură. „Nu trebuia, sunt încă viu”, s-a scuzat cu delicatețea ce-i învăluia  fiecare gest. „Știi, cândva «m-am luat în Cișmigiu, cu o rupere de cămașă, cu unii care îmi zbierau că în meciul cu Anglia  (0-1) (de la Guadalajara, nota mea)  nu trebuia să  temporizăm. Am urlat: „Ca să fi  luat 5 ? Da, bă, să fi luat  5!” și am încasat 5 pumni. Aia, controversă !»”[1] Încercam să mi-l închipui, în agora virusată iremediabil de microbismul de peluză  din  parcul bucureștean, pe dilematicul jurnalist  sportiv, un timid și un discret, un tip al dialogului elegant și necontondent, îmbrâncindu-se fizicește cu aprigii chibiți și nu reușeam... În vara trecută, m-a atenționat ușor conspirativ că îmi va face o mare surpriză.  N-am insistat, dimpotrivă, i-am intrat în joc. Am așteptat  cuminte și am  primit darul visat dintotdeauna: albumul  realizat de prestigioasa revistă L'Équipe,  cuprinzând fotografii de colecție și scurte comentarii de la campionatele mondiale de fotbal din perioada 1930-1998!! „Ești cel mai îndreptățit enciclopedist întru păstrarea albumului dăruit mie de ambasada Franței !”, s-a explicat cu un soi de  amărăciune, firească, de altfel. În definitiv, nimic nu-i mai dureros decât  despărțirile... Vestea spitalizării  m-a zguduit cum nu vă imaginați și nopțile  mi s-au plumbuit deodată. Perspectiva îmi surpa interioarele mucezite de un scepticism funciar, ceasul ticăia grăbit   și neîndurător. Neînduplecabil... „Ce vă doare cel mai tare ?” îl iscodeau medicii. „Gândurile mele”, răspundea implacabil pacientul care, odinioară, se hazardase să creadă în „adevărul integral”... O utopie, nu ? Însă  „Relache” (cum îl alintau apropiații) iubea utopiile, de aceea, mă dezmeticesc acum, s-a apucat  să-l citească pe Céline la final de drum.  Împlinise  91 de ani și nu-și ascundea fascinația față de controversatul franțuz: „E cel mai mare dintre toți !”. Deodată, dinspre Elias  s-a pogorât o tăcere grea, ca o piatră  funerară,  și nimic n-a mai fost ca înainte...

„Să ne  trăiți interbelic !” îmi ura la încheierea oricărei  convorbiri, cu humoru-i inconfundabil,   și zău că  adormeam  convins că Belphegor nu-i o plăsmuire, ci o făptură încarnată din bunătate și fragilitate !

PS 1:  Dispariția  nuvelistului și gazetarului a cernit doliu împrejurul meu. Doru Băltățanu, un om cu o inimă uriașă și un  medic chirurg de elită, mi-a trimis  o scurtă  evocare: „Îl știam de multă vreme, dar nu relaționaserăm niciodată. Eram într-o relație absolut particulară, trecuserăm de la povestea pacient-doctor la amic-amic și chiar un pic mai încolo, cu Fănuș. Domnul Fănuș, cum i-am spus mereu (și mă simțeam mereu anapoda de asocierea asta, Fănuș, copil mereu și prin apelativ și prin fire, și eu spunîndu-i Domnu’ Fănuș!), cînd, într-o dimineață, cu Gazeta Sporturilor în mînă, am urcat într-un suflet în rezerva de la Elias, unde și-a petrecut multe din ultimele zile și nopți, să îi spun că scrisese Domnul Cosașu două vorbe care îi priveau și pe care numai ei le înțelegeau, legate de cursele de cai și de trecutul lor de pariori. A luat imediat telefonul și, cu ochii umezi și cu cele mai infantile mlădieri de glas, l-a apelat : «Ce faci, Relule, încă îți mai stă capul la cai?». Au mai vorbit apoi, doi oameni despărțiți de munți de convingeri, de apucături și orientări, dar care se respectau și, undeva, într-o copilărie închipuită, se și iubeau.

L-am cunoscut mai tîrziu pe Domnul Cosașu, de care mă uneau multe. Țineam cu Dinamo, eu, nu cu Progresul, ca dînsul, dar eram amîndoi fani Manchester United și Ronnie, spre deosebire de Filip, care ne făcuse posibilă întîlnirea. În ultimele douăzeci de dimineți am trecut cu strîngere de inimă  prin salonul unde era internat, strivit de gîndul că a plecat și conștient  că nu mai e cale de întoarcere spre cel știut de mine. S-a stins în zori, în Duminica Tomii, poate necrezînd, ca un ateu ce era, că se  poate termina și viața asta. L-am cunoscut îndeaproape de puțină vreme, dar îi păstrez amintirea ca una aparte. E o lume așezată, echilibrată și umană care se stinge cu acest prieten al multora dintre noi.

Dumnezeu să îl odihnească!”

 Din Iași,  Grigore Ilisei, mi se confesează  cu un tremur neascuns: „Tristețea acestei mari pierderi  a unui  om-comoară este negrăită.”

          Craioveanul Mircea Canțăr îi creionează un portret pe măsură în Cuvântul Libertății, Radu Cosașu, un om normal într-o lume anormală: „Posesorul unei bune dispoziţii fără chip, aflat într-o relaţie politicoasă cu absolutul, fără garanţii în nicio privinţă. I-am citit tot ce a scris, şi a scris mult, impresionând prin toleranţă, cultură vastă, o limbă şi o minte demne de cei mai buni scriitori pe care i-am avut. Fusese belit prin 1958, când trăia «întruchiparea idealului», fiind declarat «un mic burghez rătăcit în revoluţie», fiindcă ceruse «adevărul integral» şi ajunsese tainic la Omul revoltat, după experienţa lui Isaac Babel, care cerea revoluţiei să creeze «o Internaţională a oamenilor buni», altă utopie sufletist dubioasă. Nu Sartre, cum spunea undeva în «Antidamblale» (Polirom, 2018) –legitimând ani de zile, din China până în Cuba, democraţiile populare- nu el, ci Camus, un om de stânga un anti-totalitarist, anti-stalinist şi anti-sovietic, şi ulterior Koestler şi Orwell, l-au făcut să priceapă cea mai gravă dintre întruchipările lirismului revoluţionar: foştii oprimaţi, foştii umiliţi şi obidiţi, răsturnând orânduirea cea crudă şi nedreaptă, îşi vor impune dictatura cu metodele «foştilor», însuşindu-şi dezinvolt privilegiile şi drepturile la samavolnicii ale oricărei clase dominante. Suferinţa umană –obsesia camusiană- ne-a corupt, până la a fi «obiectiv duşmănoşi». Încât unii dintre camusienii autentici ar vrea să ştie azi ce ar spune Sartre. Deşi la întrebarea presantă, ce a mai rămas din Sartre, ei răspund dur: Camus. Aspectele aspre ale vieţii, volbura neostoită a ambiţiilor şi invidiilor deformatoare de suflet, goana după privilegii, toate acestea i-au rămas străine acestui suflet deosebit, care a avut ca deviză a vieţii să nu supere pe nimeni cu nimic. S-a «încurcat», de-a lungul timpului, cu Simone Signoret ori cu Audrey Hepburn şi Monica Vitti ori Tatiana Samoilova, preferând să lucreze la Cinema, în epoca Ecaterinei Oproiu, unde toate colegele râvneau să fie ca… Elisabeth Taylor. Încât avea să declare primului ministru al Culturii, după 1990, de Andrei Pleşu e vorba, că nu poate fi redactor-şef la nicio revistă, fiindcă nu e de ajuns de anti-comunist, oricât l-au tocat şi defigurat tovarăşii. A preferat să lucreze la Dilema (ambele formate), dilematic redutabil, el fiind cel care a dat numele revistei. Hrănit cu Nouvel Observateur şi Le Monde a făcut şi cronică sportivă ani în şir, dar una de mare rafinament.”

PS2:  O pagină  întreagă de gazetă, cu cinci coloane  înghesuite și un titlu ce se dorea  o ultimă reverență adusă  decanului  presei sportive românești, sună irezistibil: Lecția de neuitat pe care am primit-o de la Radu Cosașu. Mă năpustesc asupra rândurilor tipărite, dorul de prietenul meu decedat mă frige deja... Înaintez  în lectură și mă aricesc. „Amos Oz al României” apare periferic și accidental  în deliranta încropeală jurnalistică. În schimb, scrijelitorul de litere continuă să-și înalțe  obscen statuia, visându-se un fel de erou antic în lupta cu monștrii „dopajului  de partid și de stat.”  Un procuror ratat și frustrat. Figura evocatului dispare cu totul, mâzgălită   cu pixul de un  ins bolnav de el însuși, care își compune singur osanale. Sila îi  ia locul stuporii... Sacrilegiul comis în public de caricaturalul Danton dâmbovițean mă dezgustă și mă înfurie deopotrivă !  Cum au crescut în presa postcomunistă astfel de indivizi roși de un narcisism clinic, dispuși să tologănească mai mereu umoral, privindu-se bălos în oglindă? Și fiindcă indigesta creatură îmbulzită de  sine trebuia să poarte un nume, i  s-a zis, spre luare minte... Cătălin Tolontan.