Poveste de iarnă

20 Ian 2016 | scris de Marian Nazat
Poveste de iarnă


Demult, să fi fost student în primul an, adică prin 1984, s-a pornit dintr-o dată să ningă. S-a oprit după două zile, dar zăpada atingea streașinile, abia se mai zăreau liniile de troleibuz.

Bucureștiul amuțise, o țeavă de eșapament nu se mai auzea. Nici alea cu soț, nici celelalte, fără soț. Înlemniseră toate. Nu întâmplător Orwell și-a ales anul ăla ca să demaște cacafoniile politice și sociale. O carte însă manipulatorie, o armă demagogică în războiul rece de atunci. Americanul habar n-avea că la noi, în capitală, pogorâseră crăiesele iernii și cine s-ar fi încumetat să le refuze vreun naz? Au ciocănit ușor la ușa decanului nostru de la Drept și l-au luat pe departe. Poate că ar fi bine să închideți facultatea o săptămână, să mai economisiți lumină, căldură, entuziasm... poate că e vremea basmului, la naiba cu atâta planificare!

Omul a ascultat ce-a ascultat, s-a înfundat grav în fotoliu și le-a dat dreptate mesagerelor tinereții fără bătrânețe. Cred că era în februarie, peste puțin timp începea sesiunea. Sau în ianuarie? Vacanță, vacanță! am strigat dintr-un ungher al amfiteatrului întunecos. Am traversat aleea, în căminul fetelor, și am căutat-o pe ea. Mă aștepta. Râdea cu sufletul dezgolit. Ce frumoasă mi s-a părut în clipa aceea!

Avea un capot subțire, descheiat la ultimii nasturi de jos. I-am atins pulpele zvelte, a tresărit provocator și ne-am îmbrățișat lung. Și-acum? m-am trezit mormăind. „Capot-opere, capot-opere!” mi-a șoptit ștrengărește și a dat să fugă. Își țuguia buzele, încercând să-l imite pe nu știu ce regizor care, întrebat ce mai face, răspundea cu humor fin – „Capodopere, capodopere”. Voia s-o prind, să ne jucăm de-a îndrăgostiții.

S-a întors către mine și m-a privit cu niște ochi în care m-am pierdut pe loc. Trupul îi era proaspăt, mirosea a câmpie înflorită, se strânseseră în camera ei toate parfumurile pământului. Nu mai țin minte nimic, cine ar fi rezistat miresmelor stârnite de fiorul iubirii?

Dimineața, orașul dârdâia de frig. Îl încremenise gerul. Până la Predeal a durat o clipită drumul, tinerețea nu are măsura ceasului. Umpluserăm un compartiment, blatiști inocenți și neastâmpărați. Cântam și râdeam de se hâțâna vagonul, viața nu-și arăta capătul... Și desenam crizanteme pe geamurile înghețate bocnă. „Nașul” nu s-a mirat defel, ne-a numărat ca un perceptor, a rămas suspendat așa, un minut sau două, și a decis solemn: „50 de lei”. „De unde? Vai bursa noastră!” am început să ne văicărim. Cu chin mare am adunat 20 de lei și i-am băgat în buzunar controlorului de tren. El a dat lehamite din cap și s-a dus să negocieze cu alt grup de delincvenți.
Predealul era un morman de zăpadă cu o droaie de coșuri fumegânde. Deasupra, să-l tragi înspre tine, un cer cu o lună spălăcită și vagă, rătăcită de cu noaptea. Clăbucetul s-a înveselit brusc, veniseră studenții! Între ei și ea, care din când în când, vorba lui Creangă, mă fura cu ochiul.

Tare îmi mai plăcea să consimt la furtul cu pricina, să-l zălogesc cu inima pornită să-mi spintece pieptul.
A treia zi a ieșit soarele, aerul s-a încălzit deodată și troienele s-au topit. Dezghețul a scos de sub omăt noroiul și nimic n-a mai fost ca înainte. Puricii nu mai purtau la picioare potcoave cu nemiluita, iar răchita nu mai rodea micșunele și nici plopul, mere.

Povestea s-a destrămat, luată de pâraiele mocirloase. La orizont am zărit, întâia oară, o linie subțire și neagră, marginea, și silueta unei cruci. De acolo mă zorea maturitatea, aș fi vrut s-o gonesc, s-o alung cu pietre și cu insulte grele. Dar m-am oprit. Femeia care mă însoțea și-a pierdut pe dată frumusețea aceea curată, și zâmbetul, și prospețimea... toate s-au dus. Eram altcineva, fiecare în parte și amândoi împreună.

În Dealul Arsenalului vânturile se sparg încă în geamul meu. Zgomotos, răspicat, amenințător, ca niște iele aducătoare de sfârșit... Iar linia aia neagră nu-mi mai dă pace și se înnegrește întruna, crește și se apropie fatal.

Alte stiri din Editorial

Ultima oră