Părelnice crâmpeie islăzene...

Cobor în lunca pârjolită a Dunării, „pe drumurile de pământ brăzdate de făgașuri uscate”[1]. Aerul dogorește, simt că mă scurg în țărâna încinsă. Pășesc greoi și habar n-am  de ce am în minte un tablou din Rusia de altădată. Așadar, „lanuri de secară, un mesteacăn tânăr și zgribulit cu frunzele de-argint, o izbă acoperită cu paie, cu prispa de lemn sculptat, un puști desculț îmbrăcat doar în cămașă care ridică mâna și strigă ceva. Bornele defilează. Un miros de praf, de balegă, de postav mâncat de molii se face simțit când la dreapta, când la stânga trăsurii. Copitele calului se aud ca limba pocnită de cerul gurii. Roţile scârțâie, clopoţeii sună.”[2] Lipsește doar țăranca  aia cu „capul împodobit cu  funde și încălțată  în opinci din scoarță de copac”[3] și cu „fața zbârcită ca un sâmbure de piersică”[4].... Poate unde aidoma era și pe aici, pe la noi, devreme mult... Poate unde tocmai citesc biografia  uriașului Dostoievski...

                                               *

Pe „șușaua mare”, un bătrân tare, „cu ochi de copil, cu mâini grele și bătătorite”[5], rătăcit  printre noi din vremuri pierdute pe veci, își numără banii din palmă: un franc, doi franci... Parcă o văd pe ma'-marea socotind  aidoma. Dar de ce franci? Amicul meu mult mai tânăr, George Ilie, și el dreptist, mă scoate din încurcătură povestindu-mi întâmplarea relatată de guvernatorul ad vitam al Băncii Naționale a României în perioada lui Cuza. Așadar, „s-a pus atunci problema emiterii unei monede românești ca semn al suveranității (deși formal eram încă sub stăpânirea Înaltei Porți). Întrebarea era următoarea: cum se va numi noua monedă? Unii, pe model francez, au propus ca aceasta să se numească român sau romanat, asemănător cu francul. De aici a rezultat o nouă problemă, anume cum vor răspunde oamenii care merg în târg să vândă animale la întrebarea «cât costă un bou?». Răspunsul «2 români» ar fi fost de neacceptat, așa că s-a ajuns la denumirea de LEU, inspirată de un taler olandez care avea pe spate, ca simbol, un leu. Aceeași monedă olandeză a servit ca sursă de inspirație pentru dolarul american, asemănarea lingvistică fiind o dovadă în acest sens: dollar (citit dalăr) vine de la taler. Așadar, putem spune fără să greșim că dolarul american (USD) este vărul mai bogat al leului (RON)”[6]. Și stăpânul absolut al  lucrurilor mișcătoare și nemișcătoare de pe planetă!

                                               *

Trec pe lângă căminul cultural din buricul satului. Proaspăt reabilitat - ca peste tot în țară -, lăcașul aduce cu un mort gătit de îngropăciune. În măruntaiele clădirii e și biblioteca - un spațiu devenit inutil în marea revoluție a analfabetismului declanșată în anii postdecembriști. Ca și librăriile, împuținate dramatic și împodobite cu „șiraguri de mărgele” în stare să înmulțească orișicât câștigurile vânzătorilor, depozitele publice de cărți își trăiesc agonia, lungă și umilitoare. Nimeni nu le mai calcă  pragul în epoca telefoanelor dăștepte cu ieșire invariabilă la  maidanul virtual. Rural ori urban, mediul e unul nefast culturii. În schimb, incultura se lăfăie oriîncotro ți-ai arunca ochii – de la Cotroceni sau Palatul Victoria și până la ultimul cătun  al patriei.

Vasăzică, e pe cale să se împlinească dorința tembelă a lui Marinetti, care, în manifestul futurist din 1909, susținea vehement: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi, şi să luptăm împotriva moralismului, feminismului şi împotriva  oricărei laşităţi oportuniste şi utilitariste. Adevăr zic vouă că frecventarea cotidiană a muzeelor, bibliotecilor şi academiilor (cimitire de eforturi zadarnice, calvaruri de vise răstignite, registre de elanuri retezate!...) este, pentru artişti, tot atât de dăunătoare ca tutela prelungită a părinţilor pentru  anumiţi tineri beţi de talentul lor şi de voinţa lor ambițioasă. [...] Să vină deci voioşii incendiatori cu degetele carbonizate! Iată-i! Iată-i! ... Haideţi! Daţi foc dulapurilor cu rafturi din biblioteci! Deviaţi cursul canalelor pentru a inunda muzeele! [...] Puneţi mâna pe târnăcoape, securi, ciocane şi dărâmaţi, dărâmaţi fără milă oraşele venerate!”[7]  

Oho, și cum mai scrâșnesc fundațiile vechii civilizații, și cum se înfig excavatoarele în templele culturale de altădată, și cum urlă maimuțele cu smartphone!...

„Dărâmați! Dărâmați! Dărâmați!” e, ce răzbunare a istoriei!, răspunsul la  îndemnul leninist: „Învățați! Învățați! Învățați!”

                                               *

 Pe o uliță prăfuită, în poarta casei prăpădite, un moșneag cu o „lucire de foame  și de moarte în ochi”[8] șade pe un scăunel  cu trei picioare și scrutează zarea tulbure. M-aș repezi să-l  strâng în brațe cât să-mi  simt înaintașii în ițari. Nu de alta, însă „toţi străbunii mei dinspre mamă (n.m. ca și dinspre tată) au fost țărani.  Aplecaţi asupra țărânii, lipiţi de țărână, cu mâinile, cu picioarele şi  cu mintea pline de țărână.  Iubeau pământul şi în el își puneau toată nădejdea. Neam de neamul lor se făcuseră una cu el. La vreme de secetă, se uscau şi cârâiau de sete ca ciorile, iar când începeau primele ploi de toamnă, oasele lor trosneau şi se umflau aidoma trestiilor. Când tăiau brazde adânci cu plugul în pântecele pământului, în pieptul şi în coapsele lor simțeau noaptea în care se culcaseră pentru întâia oară cu femeile lor”[9]. Îl cercetez de la distanță, fără  să mă  apropii. La un moment dat, o muiere tinerică iese din oborul vecin și calcă iute prin dreptul lui. El o însoțește   cu privirea, amintindu-mi de o scenă ce nu-mi dă  pace neam de  vreo trei decenii. Mereu și mereu cărțile, din trupul lor îmi hrănesc fantezia... Cică, „aproape de Festos, trecând într-o zi prin câmpia roditoare din Mesara, am văzut un bătrân care avea peste o sută de ani, stând la soare pe pragul căsuței lui sărmane; ochii îi erau două răni roşii, nasul îi picura, din gură i se prelingea saliva şi duhnea a tutun şi a urină.

De cum am ajuns în sat, un nepot al bătrânului mi-a povestit, râzând de bunicul lui, zicea că a dat în mintea copiilor, du-te să-l vezi. Seară de seară se aşeza anume lângă izvorul din sat şi aştepta să vină fetele să-și umple ulciorul. Îşi lungeşte gâtul, mi-a zis nepotul, când aude tropăitul saboţilor, deşi e aproape orb, întinde braţele şi întreabă: «Tu, de colo, care eşti? Vino mai aproape, copila mea, fii binecuvântată !». Fata se apropie chicotind, bătrânul îi pipăie faţa, pune mâna hulpav, de parcă ar vrea să o înghită, o mângâie pe nas, pe gură, pe bărbie, apoi coboară spre gât, dar fata ţipă, nu-l lasă şi se duce izbucnind în râs. Bătrânul rămâne cu mâinile întinse şi oftează.

- Şi ce mai geme, ai zice că e un bivol, trebuie să mergi să-l auzi, zicea nepotul său. L-am întrebat, într-o zi: «Bunicule, de ce oftezi? Ce ai?» Mi-a răspuns, cu lacrimi în ochi: «Tu ce crezi că am, n-ai ochi în cap, ce naiba? O să mă duc în mormânt şi o să rămână atâtea fete frumoase! Dacă aș fi rege, aş pune să le omoare pe toate, să le iau cu mine!». Apoi, plin de regrete, începe să îngâne cu glas tânguitor mereu acelaşi cântecel:

Vai, cum zboară timpul, vai, cum trece vremea,

Şi nu pot întoarce măcar umbra zilei!

Ascultându-l pe nepot, eram nerăbdător să merg să-l văd, să mă minunez de acel stejar centenar. Cineva mi-a arătat căsuța lui; când am ajuns, l-am găsit încălzindu-se la soare; m-am apropiat de el şi l-am întrebat:

- Bună ziua, moşule, am auzit că ai mai bine de o sută de ani, spune-mi cum ţi s-a părut viața, vreme de un veac?

M-a privit cu ochii lui roşii, lipsiţi de gene:

- Ca o cană cu apă rece, fiul meu.

- Şi ţi-e sete încă, moşule?

A ridicat brațul de parcă voia să arunce anatema asupra cuiva:

- Blestemat fie cel căruia nu-i e sete! a rostit bătrânul.”[10]

 Ah, ce sete îmi este!

                                               *

 Cum să te cheme Mila, cum? Da, chiar așa se numea o fată din paradisul copilăriei  mele! O compătimeam din tot sufletul, nefericita! Ce le-o fi venit alor ei s-o  boteze astfel? Ce cruce o trebui să care, sărmana? Târziu,  foarte  târziu, am aflat că mila înseamnă, în limba sârbilor, dragoste. Și, dintr-odată, am înțeles altcumva povestea onomasticii norocoasei din vatra aceea mitică de la vărsarea Oltului... Însă mie nu-mi dă pace trecerea asta, peste Dunăre, de la milă la dragoste prin același cuvânt!