„Era o vreme de murit ceva ce nu s-a pomenit...”
Dorin Tudoran[1]
A plecat de acasă, din Banat, demult, tare demult, nici nu mai ținea minte de când. Își amintea doar că a ieșit din curte cu valiza aia de lemn purtată și de bărbații ce-i precedaseră în neam și dusu-s-a la armată. Viața l-a aruncat pe te miri unde, a bătut continentele în lung și-n lat, dar gândul i-a rămas la satul strămoșilor săi. Adineauri s-a prăpădit în București, casa lui de mai apoi, una a despărțirii definitive de locurile natale. De acolo, din lumea aia veche, mirosind a pâine coaptă, un nepot de frate a venit să-i aprindă o lumânare și să-l petreacă pe ultimul drum. Dar n-a uitat să-i aducă și un pumn de pământ, luat de pe mormântul celor ce i-au fost părinți. „Să nu fie singur printre atâția străini”, se explică molcom, cu ochii înrourați de tristețe, călătorul cu sufletul larg cât marea cea mare. La isprăvirea slujbei de îngropăciune, s-a închinat smerit și a presărat țărâna aceea sfântă peste coșciug. Deodată, dintre norii fumurii s-a ivit o rază de soare și cerul a zâmbit pentru o clipă. Undeva, departe, un om își regăsise rudele de sânge... Nu mai era singur și nu se mai temea de ce va să fie de acum încolo... Și, cu vocea-i stinsă, l-am auzit repetând împăcat cu sine: „Moartea este cel mai loial contemporan al nostru”[2]...
