Omenirea, ca Who's Who...

Media din zilele  noastre  a depășit cu mult bariera nerușinării ! Zi de zi, pe  ecranul televizorului și pe gârliciul telefonului mobil se îmbulzesc știri despre nimic. Momeli  aruncate mulțimii, gata să muște  orice minciună.  Ce mai tura-vura, „e drept, o mare parte din ceea ce citim este o aiureală care nu-i menită a fi ținută minte. Omul care și-ar aminti paragrafele mondene din ziarul de dimineață ar merita să fie trimis la balamuc. Așa se face că uităm până și lucrurile care nu sunt demne de uitare. Mai mult decât atât, tinerilor care sunt crescuți în această epocă ciudată de peticiri provizorii și sunt pătrunși de spiritul ei, li se pare absurd să strângă peticele de gândire lăsate moștenire din perioade de timp foarte diferite, după cum le consideră ei.”[1]

                                      *

 Într-adevăr, „studiind Who’s Who, un observator imparțial de pe Marte ar fi tentat să creadă că un anumit har al pălăvrăgelii este cea mai importantă calitate pe care ar trebui să o aibă un locuitor al acestei planete. Dar oare așa este?”[2]  Desigur că nu, însă realitatea mă contrazice cu argumente palpabile...

                                      *

         Mihail Sebastian e categoric:  „N-aş sfătui pe niciun tânăr intelectual să facă gazetărie. Voi spune altundeva şi altădată de ce. Aici, ar fi prea lung. Dar dacă nenorocul sau un noroc înşelător îl duce spre această primejdioasă meserie, i-aş dori să înceapă într-un jurnal tânăr şi zbuciumat, care nu are «siguranţa zilei de mâine», nu vrea să aibă «siguranţa zilei mâine», n-are mare lucru de apărat pentru sine însuşi, nu aşteaptă nimic de la victoriile sale, nu-şi ocoleşte înfrângerile şi nu-şi suspectează imprudenţele. Numai într-o asemenea casă va găsi omul care să-i spună ce mi s-a spus mie într-o seară de noiembrie 1927:  «Scrie ce vrei!» (...) Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viaţa lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze până la a le modifica viaţa. E un noroc pe care merită să-l plăteşti cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente sau ridicole în ochii străinilor.”[3]

Mă tem că azi, asemenea  oameni însămânțători de entuziasm nu mai există și de aceea presa a ajuns cum a ajuns.

                                               *

„Era în 1931, prin vară. Se invalidaseră la Cameră, sub guvernul Iorga-Argetoianu, cei patru aleşi comunişti, iar dintre ei, unul, Imre Aladar, fusese arestat. Se vorbea de posibilitatea unui deces subit. Se întâmplă. Într-o dimineaţă, năvăleşte la Cuvântul tânărul Petre Pandrea (fost Petre Marcu Balş), fost naţionalist ortodox, dar în acel moment comunist declarat - Domnule profesor, îl omoară. Trebuie să-l scăpăm. - Da' de ce să-l scăpăm? - Cum de ce? Îl omoară! - Ei şi? Vouă nu vă trebuia un mort? Întrebarea cădea oblic, însoţită de acea ridicare de sprâncene deasupra ochilor întredeschişi, care subliniază întorsăturile subite de replică ale profesorului. - Lăsaţi-l acolo. Vouă vă trebuie un mort, pentru că revoluţia aşa se face; lor le trebuie unul, pentru că şi poliţia tot aşa se face. Era o glumă tristă, spusă cu multă tristeţe. Peste câteva zile, Imre Aladar trecea graniţa teafăr, spre Viena; la scurtă vreme, îl urma în străinătate nevastă-sa, pentru care s-au găsit bani şi paşaport. Nu vă spun cui i se datorau toate acestea. E cineva care nu mi-ar ierta-o. Epilog. Tânărul Pandrea părăseşte câteva luni mai târziu comunismul şi se înscrie la naţional-ţărănişti. Noul său patron, care nu mai este Karl Marx, ci d. Virgil Madgearu, îl angajează la ziarul Dreptatea, unde pe cine credeţi că-l pune să-l înjure în chiar primul său articol? Aţi ghicit. Pe Nae Ionescu.”[4] Nimic nu s-a schimbat între timp...

                                      *

„La noi, lichelele încearcă să terorizeze opinia, dar nu merge. Am impresia că se desenează o opinie publică. E bună la casa omului primejdia, fiindcă deschide ochii.”[5] Ha, ha, ce naivitate! Păi, lichelele ne-au împresurat, sunt  pretutindeni, ele fac regulile, iar de atâtea primejdii fluturate în deceniile din urmă – închipuite ori reale -, opinia publică s-a  pricopsit cu orbu' găinii...

                                               *

Ehe, de-am fi citit cu oareșce băgare de seamă vorbele scriitorului  Vintilă Horia: „Acum, în schimb, după supunerea la utopie, s-a format la noi un public foarte vast (cred că în România sunt mai mulți cititori de cărți şi de ziare decât în Spania) care şi-a făcut din carte o pasiune cotidiană, un fel de a se  forma dincolo de încercările oficiale de a-l deforma. Pasiunea nu va dura mult, deoarece consumerismul va pune stăpânire pe noi, odată cu televiziunea distrugătoare de personalitate, de bun gust și de autenticitate. În acești puţini ani care ne despart de o nouă nimicire, s-ar putea încerca  ceva interesant și poate că «descălecător».”[6] N-am făcut-o, fiindcă în anii '90 ne luase Scaraoțchi mințile și cum să te gândești atunci  la acel ceva „descălecător”, care să ne  salveze de la imbecilitatea patronată acum de  chiar instituțiile statului?!

Drept consecință, omenirea de astăzi a devenit  un balamuc, ai cărei zei sunt oficializați de... Who’s Who...