E mijloc de martie în București. Dimineața asta are aer de iarnă, și puținii trecători se strecoară zgribuiți spre ziua potrivnică. Lângă magazinul Unirii, pe buza unei vitrine comerciale, un om al străzii și-a improvizat un culcuș de pripas. Îmi cercetez atent semenul, cu strângere de inimă, și mă întreb ce l-a adus aici, la marginea asta de viață bicisnică. Dezmoștenitul de soartă cumsecade și-a scos un picior desculț de sub țoalele ponosite ce-l acoperă și s-a întins pe ciment, sprijinit într-un cot. Și-a fixat capul în podul unei palme și nimic nu-l tulbură, un fel de Venus travestită. Privește absent, departe, hăt, habar n-am încotro. O trestie gânditoare rufoasă plutind pe o orizontală fragilă la două degete de solul rece și impersonal. La ce o medita sărmanul ? Oare mai visează la ceva? Sau compătimirea mea și a altora ca mine e degeaba? Pare atât de fericit și de liber încât îmi vine să-mi arunc veșmintele ce-mi învelesc trupul de împrumut și să mă vâr alături de el, să ne pierdem dimpreună în infinitul iluzoriu. Dar îmi înfrânez pornirea și îmi văd de ale mele, de corvezile zilnice de care mi-e imposibil să mă descotorosesc...
Ușor-ușor, bulevardul s-a animat și zumzăie nervos. Soarele pâlpâie sfios printre nori, și pomii se gudură stingher în razele pirpirii. Doi moșnegi s-au oprit și discută cu voci pierite. Se plâng unul altuia că trăiesc un chin continuu, că sănătatea i-a șubrezit insuportabil și că fiecare respirație îi epuizează. Oftează de se cutremură caldarâmul și se întreabă reciproc ce păcate plătesc și cui. Îi fixez tulburat: trupurile descărnate le tremură din toate încheieturile, iar ochii li s-au zbârcit într-un rictus de spaimă. Bieții vulnerabili sporovăiesc clătinându-se, cât să mă strâng în primul zarzăr împodobit floral și să mă minunez de miracolul pregătit an de an natură... „Bună!”, mă salută o amică și îi răspund aidoma. Din una în alta îmi zice că tatăl ei, octogenar, zace de câteva luni în pat și, în scurtele clipe de luciditate, se roagă la Cel de Sus să-i curme cazna pământeană. Fără să vreau, îmi amintesc că în Anglia, nu cu mult timp înainte, în Parlamentul țării respective a ajuns „pentru a nu se ştie câta oară, un proiect de lege care i-ar fi îngăduit lui Daphne să-şi aleagă singură momentul morţii. Membrii clerului din Camera Lorzilor, arhiepiscopii, se opuseseră. Își ascunseseră obiecțiile de ordin teologic în spatele unor poveşti lugubre despre rude hrăpăreţe care vor să pună mâna pe bani. Feţele bisericeşti erau vrednice de tot disprețul. În spital, deşi niciodată în prezenţa lui Daphne, dezaprobarea lui - «toana» lui - era rezervată somităţilor din sistemul medical, gravilor conducători de colegii şi societăți regale care nu voiau să lase din mână controlul asupra vieţii şi a morții.
Roland i-a spus toate astea lui Lawrence pe un coridor de spital. Una dintre diatribele lui nechibzuite - medicii probabil că umblau pe-acolo şi îl auzeau. Trebuiseră să treacă două secole până când instituţiile să considere că merită osteneala să se uite la microscop ca să examineze microorganismele de care Antonie van Leeuvenhoek vorbise în 1673. Se opuseseră igienei pentru că era o insultă la adresa meseriei, anesteziei, pentru că durerea era un element al bolii lăsat de Dumnezeu, teoriei germenilor, pentru că Aristotel şi Galen aveau altă părere, medicinei bazate pe dovezi, pentru că nu așa se proceda. S-au ţinut de lipitorile lor şi de ventuze cât au putut de mult. Au apărat amigdalectomia în masă la copii până la jumătatea secolului XX, în ciuda tuturor dovezilor. Până la urmă, reprezentanţii meseriei îşi reconsiderau opinia mereu. Într-o zi aveau s-o reconsidere şi în privința dreptului unei persoane aflate în deplinătatea facultăţilor mintale de-a prefera să moară în locul unei dureri insuportabile fără putinţa de-a fi atenuată”[1].
N-am nicio îndoială că foarte curând, dreptul la eutanasie va fi recunoscut oriunde și oricui, omul trebuie să-și aleagă singur momentul plecării dincolo ! Oho, câtă suferință s-ar curma astfel, câte drame și tragedii s-ar împiedica !
Undeva, aproape, aud o melodie de odinioară și-mi recapăt buna- dispoziție fredonând-o adolescentin...
„E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua, de noapte, bazaltul, de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”[2].
„Uită de trandafiri, boss! Vreau un duș! (Și un bărbat de încredere!)”, citesc pe un afiș lipit pe un stâlp din spatele unei dughene cu flori. Zăbovesc nedumerit și intrigat de straniul mesaj, de-o simplitate dezarmantă. Refuz o asemenea perspectivă, nu, femeia româncă are alte așteptări, nu s-a resemnat și încă prețuiește trandafirii, crizantemele, narcisele, la naiba, boss! Așa că, dăruiți-le mereu și mereu buchete femeilor din sufletul vostru, adamilor, nu luați în serios reclamele tâmpite ! Mă calmez orișicât, mângâiat de parfumul afrodiziac împrăștiat de o făptură amețitor de frumoasă...
Dau ocol zonei și mă întorc la năpăstuitul mutat sub cerul neîngrădit. Abia acum abserv cât e de îmbătrânit, cu obrazul neras și cu părul vâlvoi. Șade în capul oaselor și scrutează impasibil necuprinsul. O zări cumva magnolia înflorită din părculețul din preajmă? Doamne, de-aș ști la ce reflectează nenorocitul, ce-l frământă și la ce visează!
Ehe, „ce bine că ești, ce mirare că sunt”...
