O zi amânată...

E abia ora 8. Dimineața de primăvară se arată nerăbdătoare și mă zorește s-o însoțesc printre pomii înfloriți. Ezit, toropit de voluptatea lenevelii matinale. Deodată, ecranul telefonului mobil se  luminează și pâlpâie agasant. Un client vechi, îl recunosc după ultimele trei cifre, memoria mea păstrează involuntar terminația numărului, că tot n-am o  agendă în aparat, la naiba cu atâta inteligență artificială ! Ce l-o fi îndemnat să mă caute într-atât de devreme? mă întreb cu oareșce îngrijorare. „Voiam să vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut  până acum ! Mai mult de atât nu se putea!  Cum azi va fi pronunțarea, am  zis să mă grăbesc, că dacă va rămâne definitivă sentința, s-ar putea să nu mai am timp să vă împărtășesc lucrurile astea. Deja mi-am aranjat bagajul, am încropit și lista persoanelor care să mă viziteze în penitenciar. Apropo, mă duc eu la  poliție, ori îi aștept  acasă?” Isprăvim delicata conversație, nu înainte de a-l liniști cât de cât, asigurându-l că visul ce m-a colindat azi-noapte prevestește amânarea verdictului. Pfu, nu-i tocmai dialogul cu care să începi o zi, dar viața avocatului nu-i altfel – un șir  de mici sau mari  drame. Încerc  să le  alung, deși... Răsfoiesc un ziar de sport...

„Eșecul este inevitabil, doar suferința este o alegere!” ne povățuiește Cristina Pîrv, cândva voleibalistă de top în Europa. Altceva, totuși, m-a zgândărit în  interviul său, nicidecum vorbele ei cu tâlc, împrumutate probabil din maldărul de citate azvârlite pe rețelele de socializare întru dezvoltarea personală, chipurile! Așadar, fosta mare sportivă, întoarsă recent pe meleagurile natale la capătul a două decenii de pribegie sportivă glorioasă, mărturisește ceva îngrozitor: „Pe copiii mei nici nu voiam să-i învăț românește, pentru că nu mă gândeam la revenire.”[1] Și ce bănuiam,  că românașii noștri din diaspora se leapădă  cam la a doua generație de limba strămășilor lor, se confirmă. Din păcate, aceasta este cruda realitate, însă nimeni nu se sinchisește s-o dezbată public... Ar fi contra curentului, întrucât, astăzi, dorința arzătoare a conaționalilor mei e să se strămute în străinătate, motivele fiind cu duiumul. De la întâmplările din jurul estic, întotdeauna vitrege,  până la cele din interiorul arcului carpatic, cuprinzând  mentalitățile și năravurile pământului, precum și nevolnicia clasei politice.

       Ce-o  face clientul meu, olimpic la matematică în facultate? Cui îi pasă de asemenea amănunte acum ? Omul bate spre șaptezeci  de ani și este târât prin instanță sub o acuzație  absurdă – complicitate inexistentă la un abuz în serviciu. Fapta s-ar fi petrecut în ... 2008 și brusc totul s-a schimbat pentru  el. Nu mai contează că are o societate comercială cu  un rulaj  însemnat  al afacerii și cu o groază de angajați, nimic ! Destinul i s-a strâns   în acest dosar penal, cu un deznodământ intermediar deloc confortabil - 5 ani închisoare. Mi-l imaginez frământându-se și învârtindu-se prin casă  ca un ins încolțit de spaime. Nici eu nu sunt mai bine...  Stau ca pe ghimpi și îmi pierd vremea frunzărind ziarul...

Wow, englezii de la publicația Four Four Two au plasat „Steaua '84-'89” pe locul 42 într-un  clasament all-time al celor mai bune formații de fotbal din lume (de club și naționale). Din prezentarea însăilată  pe fugă, se pare, aflăm că „adevărul  e ceva rar când vine vorba despre România condusă de dictatorul Ceaușescu. Totuși, în ciuda tuturor favoritismelor de care a beneficiat, Steaua a reușit câteva performanțe remarcabile. Practic, ar fi putut fi denumită România Harlem Globetrotters,  condusă de Victor Pițurcă,  dar mai ales de arta grațioasă a lui Belodedici.”[2] Vasăzică, perfizi ca-ntotdeauna, supușii Coroanei nu se dezbară de clișeele unsuroase și infantile, așa că o țin gaia mațu' cu dictatorul și cu neadevărul din hulita perioadă. Tocmai ei, trăitori ai unui spațiu din  care s-au propagat gogomănii și ticăloșii planetare odioase. Altminteri, minciunile produse de sistemul comunist erau niște copilării în comparație cu  cele scornite de sistemul capitalist, să fim serioși !  Dar, de parcă nu le ajungea reaua-credință, jurnaliștii din „Albion” se vădesc  a fi și  necunoscători ai fenomenului. Proști, adică, în limbajul  frust de pe Dâmbovița. Păi, cum să susții  enormitatea că Steaua „optzecistă” a fost condusă de Pițurcă? Ce-or zice Bölöni și Tudorel Stoica, fotbaliștii fundamentali ai acelei echipe prodigioase? Sau explozivul Lăcătuș, aripa fără de care povestea nu s-ar mai povesti! Ca să nu-l aduc în discuție și pe Emeric Jenei, antrenorul plin de tact și de inspirație.  Sigur, rolul  inesteticului „pomanagiu”, de-o eficiență uimitoare, altcumva,  nu se cade a fi ignorat, dar nici exagerat aiurea, fiindcă mai suntem destui din vremea aia. Însă adevărul  e ceva rar când vine vorba despre urmașii celor care au jefuit secole în șir popoare și au comis genociduri cu nemiluita, în numele sfântului colonialism britanic... Bașca noianul de crime săvârșite de dinastiile regilor blestemați, obsedați să-și păstreze tronul. Ori să-l dobândească, Maurice Druon[3] i-a surprins memorabil în toată bestialitatea lor vărsătoare de sânge. Uf, m-am răcorit!

Primesc mesajul izbăvitor. Momentan. Pronunțarea se amână cu încă o lună. Plecăciune, prietene Onir, te-ai dovedit iarăși loial cu  mine, ca mai mereu! Cum aș trăi în lipsa semnelor tale nocturne ? mă iscodesc cu groază. Cum o fi primit vestea clientul meu? Evit să-l sun, n-ar avea rost...

 M-am relaxat, oarecum. Nu-i singura zi amânată din calendarul ce mi s-a sorocit... Intru în alt regim de lectură, dimpreună cu confesiunile „omului limbii române”, distinsa Mariana Badea, care ne asigură pe un ton optimist că „viitorul acestui popor este trecutul lui. Va rezista în continuare.”[4] Deie Dumnezeu! Mă rog și eu să se împlinească  premoniția dătătoare de speranțe, deși... Și mai observă  dascălul atâtor generații  că, din păcate, „inteligența a devenit  un apanaj discret  al omenirii și ar trebui descarcerată. Cultura nu se vinde deloc. Trăim  vremurile definite  de Tudor Mușatescu: «Când cărțile  se vând greu, oamenii se vând ușor, iar țara se dă pe degeaba».”[5] Cu profesori din stirpea rară a  însămânțătorilor  de entuziasm și educație, aidoma doamnei Mariana Badea, nădăjduiesc în supraviețuirea României, numai că  timpul nu mai are răbdare cu noi, ăștia  veniți din trecutul îngropat pe veci și inadecvați iremediabil toanelor globaliste  și digitalizării prostiei.