Ehe, câtă nostalgie mă năpădește când îmi amintesc de prima mea practică studențească, la Chiselet, lângă Oltenița, în 1983... Mereu și mereu îndărăt, că nu degeaba mă cheamă... NAZAT!
Dis-de-dimineață, cu obrazul proaspăt ras, sub sărutul preazilnicei lame GILESCU, mirosind a flori de IORGOVAN, m-am îndreptat, mândru ca un PĂUNESCU, spre facultate. Acolo, m-am izbit de o larmă de nedescris, produsă de viitorii mei colegi, foarte guralivi, de parcă ar fi venit să facă NEGOIȚĂ. S-a așternut liniștea dintr-odată și un tovarăș profesor ne-a citit programul următoarelor două săptămâni, un adevărat instructaj, ceea ce m-a determinat să-mi zic că o BELEIU mai mare nici că se putea.
Prima zi de ogor mi-a rămas clar fixată în memorie, e imposibil s-o uit ! O și văd, aievea... Îmi cumpărasem, pentru aparatul de fotografiat, două filme ORWO, unul 18 DIN(cu), iar celălalt 21 DIN(uț), așa că eram tare nerăbdător să imortalizez momentele cele mai importante.
Deșteptarea s-a produs la o oră neobișnuit de mică, ceea ce l-a determinat pe unul dintre companioni să exclame: „Bă, au găsit DEAK de cojocul nostru!” Altul l-a completat poznaș: „Bă, orice beteșug are un DEAK!” C-o fi ac, c-o fi leac, ne-am conformat ca la armată. Ordinul se execută, nu se discută!
Cu pas MOLCUȚ, am ieșit, așadar, pe tarla. Soarele se ridicase de trei POP pe cerul albastru și străLUCIAN orbitor. În văzduh, stoluri de SITARU împrăștiau de-a valma trilurile lor grăseiate, umplându-mi sufletul de melancolie. Dintr-un smârc, un CULIC și-a întins aripile și a zburat în înalturi. Și cum să nu mă BUCUR, că n-oi fi de ZILBERSTEIN ? Trecând prin păduricea foșnitoare de CĂRPENARU, m-am gândit la fata cu părul BULAI, părăsită într-un orășel trist de provincie. Umbra unui copac, aruncată pe iarba însorită, mi-a dat senzația că văd un LUPAȘ, așa că reveria mea de adolescent întârziat s-a risipit cu iuțeală.
Ajunși la locul indicat, ne-a întâmpinat inginerul agronom, un zdrahon plin de voioșie și zâmbet, generate, cred, de sticla de oTONEL pe care o vârâse în buzunarul de la halat. Avea o moacă (nu, n-am greșit, MOCA e oleacă mai departe!) de CIOBANU de-ți venea s-o iei la fugă! Ori de MORARU? Aș fi fugit eu dacă n-ar fi fost atâția GHIMPU prin lotul semincer al cooperativei. Pe nas, îi crescuse un NEAGU mare și negricios, dându-i o înfățișare hidoasă. Mai ales că smocul capilar BÎRSAN îi ieșea dezordonat de sub căciula ce semăna cu MITRA(che) de protopop. După ce ne-a urat bun venit, ne-a explicat procesul tehnologic și ne-a anunțat norma. „S-a cam întrecut cu ȘAGUNA[1]!” am răbufnit. „Cum, o normă așa de mare ?De ce?” „Si VOL(onciu)UERO, d-aia !” ne-a răspuns într-o italiană neaoșă omul din fața noastră. Asta zic și eu revoluție agrară!
Mă și vedeam sub obsesia zilnică a cifrei ce reprezenta norma, asemenea lui Tantal, amenințat mereu de STANCU lui.
Pe câmp, i-am cunoscut și pe congenerii de la Geologie. I-am recunoscut după mirosul puternic de țuică de AVRAM[2], de la care li se dusese faima de cai BREZOIANU ai Universității. Unul tocmai se împărtășea dintr-un țoi, palmat cu talent. „No ni tu mă la el ce be și io nu !” s-a intrigat ardelenește un dreptist din anul III. Am căutat mintenaș în dicționarul româno-român să deslușesc cimilitura, dar mai degrabă aș fi băut o bere, însă MOCA, fiindcă bursa era pipernicită. Pe aceeași bancă, un năltărog lățos MURA(ru) niște gogonele pârguite, numai bune să te dreagă la burtă și să-ți taie greața la beție sau când GOGEANU[3]. Nu puteam să ratez o asemenea ocazie, așa că i-am luat în TERBANCEA[4] pe scotocitorii de roci, pentru ca apoi să-mi văd liniștit de treabă.
Munceam cu spor, intonând diverse cântece cu tematică studențească - „Mi-a căzut ceasu-n căcat”, „La crâșma de la șosea”, „La Alimentara-n geam un salam baban !”, „În Regie, pe-o cărare”, „Inimă de țigancă”, „Azi nu vine varză-n târg”, „La intrarea-n facultate e un căcat” și altele la fel de mobilizatoare -, ca să ne ușurăm travaliul istovitor. Priveam cu poftă ațâțată trupurile LUBURICI ale colegelor și așteptam cu nerăbdare discoteca ce ni se promisese. Spre miezul zilei, m-a cuprins o foame cumplită, încât aș fi mâncat și mere CREȚOIU! În felul acesta, am robotit în fiecare zi, depășind cu mult norma, de s-a răspândit vestea ca de POPA tuns!
La sfârșitul celor două săptămâni de eforturi susținute, primarul comunei a ținut o adevărată FILIPESCU[5] la adresa celor ce nu-și îndepliniseră planul, pentru ca apoi să-i felicite pe cei mulți, care trebăluiseră cu sârg și conștiinciozitate, conchizând într-o limbă moartă, lăsată de strămoșii romani: „Per aspera ad astra!” (Adică, într-o traducere a dascălului poliglot ATHANASIU: „Peste dificultăți, către... STEAUA!”)
Pregătisem textul cu pricina pentru a-l citi la banchetul de final studențesc, numai că, în urma consultării cu unii colegi mai apropiați, am renunțat. Cică era prea îndrăzneață concepția și aș fi deranjat solemnitatea momentului. Azi, după aproape o jumătate de secol, am găsit-o (cu stângăciile literare inerente vârstei de demult) în jurnalul de atunci și, publicând-o, nu cred că săvărșesc vreun sacrilegiu la adresa dascălilor mei universitari. Oricum, totul s-a prescris, cu excepția recunoștinței pe care le-o port până când voi închide ochii!
