Tot aud, ba din stânga, ba din dreapta, acelaşi refren pe care-l aud de ani de zile: “n-are lumea bani, dom-le...”.
Tot auzindu-l, unii ar putea crede că mi s-a întipărit în memorie, că mi-a săpat un şanţ adânc pe creier. Şi, poate, o vreme chiar aşa a fost. Zâmbeam compătimitor şi oarecum complice către cei din jur.
Până am început să mă uit mai atent, mult mai atent, la ce se întâmplă. Şi am constatat că lucrurile nu stau deloc aşa. Am văzut cetăţeni de pe care cam curgeau zdrenţele, trăgând de ditamai plasma în supermarket, în vreme ce eu mă gândeam la televizorul meu cu tub, am văzut puşti de 12-13 ani cu telefoane inteligente faţă de care al meu pare prostu’ satului, am văzut cetăţeni plecând cu scârţâit de roţi de la semafor doar că să se înfigă în cealaltă coadă, la 10 metri distanţă, deci benzina e chiar ieftină. Am văzut cum unui vecin, care stă în două camera cu nevasta, doi copii şi destul de des cu soacra, îi răsare în faţa blocului o maşină, după care, hop, şi a doua. Sau concetățeni care stau într-un demisol de Ferentari, dar au un BMW de mare respirație la ușa blocului.
Şi m-am pocnit cu palma peste ceafă. Că aşa merită fraierii care cred tot ce se-aude prin gura târgului. Şi m-am simţit ca la prima experienţă sexuală, eşuată, când mi-am dat seama că ce credeam eu şi ce se întâmplă în realitate sunt două lucruri total diferite.
