Învierea lui Ștefan Mitroi

MOTTO:

                                                                                „Cei ce nu mai sunt

                                                                                                 îmi dau curajul

                                                                                                  de-a muri.

                                                                                                  Dacă ei au putut

                                                                                                  înseamnă

                                                                                                  c-o să pot și eu.”

                                                                                        Ștefan Mitroi, Curaj

          În dârdora pandemiei, Ștefan Mitroi făcea Pregătiri de înviere[1]. Ceva mai potrivit nici că se putea într-o perioadă cum alta n-a fost nicicând. Cartea ar fi, cică, despre timp și temporalitate, sau, în termeni eminescieni, despre timpul cosmic și vremea ființei[2], în limbajul sofisticat, dar sterp, al criticilor literari. Pre limba noastră, a iubitorilor de frumos liric neabuzați de manierism, culegerea de poezii este suspinul unei sensibilități sângerânde, al unui contemplativ fără leac, care „nu ieșea niciodată/ din curtea lui/. Stătea toată  ziua cu/ ochii pe cer/ după păsări./ Le răsfoia/aripile/ și știa aproape totul despre lume.”[3] Bunăoară, încremenit în visare, născocitorul de versuri și-ar dori ca  vârstele să fie puse pe umerașe, asemenea hainelor: „Dimineața s-o alegem pe cea de care avem chef/ În ziua aceea./ Astăzi, să fim bătrâni,/ mâine, să devenim copii,/ poimâine, bătrâni din nou,/apoi, oameni tineri,/după asta, iarăși bătrâni,/ și tot așa, până/ când vârstele pe care le-am ales cel mai des/ încep să se rupă,/ semn că le-a cam trecut timpul.”[4]

          Și de aici începe un fel de retrăire a tuturor boarfelor încăpute în dulapul destinului. Astfel, mai întâi s-a nimerit să fie neviața, nicidecum cuvântul:  „Încă înainte de a mă naște,/ cu mult înainte, nu mai știu luna și anul,/ mi-am luat liber până în ziua în care m-am născut./ N-am fost niciodată mai liber ca atunci./ Nu m-am bucurat nicicând mai mult de viață/ ca în perioada aceea./ Viață, am zis?/Nu, a fost altceva,/n-aș putea să spun ce./Nicidecum moarte,/ fiindcă nu ai cum să mori câtă vreme nu te-ai născut încă!/Neviață e parcă mai potrivit!/Am avut o neviață de huzur în tot acel timp./Păcat că n-am păstrat nicio amintire./Singurul lucru pe care-l țin minte/cu foarte mare precizie/este că am fost/ nespus de fericit.”[5]

           Tot pe atunci, la vremea nenașterii, s-a  întâmplat ceva nemaivăzut și nemaiauzit: „A fost văzut plânsul meu/în ochii unui copil care și-a pierdut/ mama./ A fost văzută lumina ochilor mamei/ înnoptând în clopotnița unei biserici./ Asta e tot ce știu despre ziua aceea./ După care am închis ochii/ ca să-l pot vedea pe Dumnezeu/ cum trage de funia clopotului/ să-i poată trezi/ pe oameni la viață./ Nu știu de ce, poate unde/ nu mă mai ținea nimeni/ în brațe, mi s-a făcut dintr-odată frică/ și-am fugit să mă ascund/ între două bătăi de clopot!/ Și-n timp ce stăteam ascuns acolo/ am adormit./ Și-n timp ce dormeam/ am visat cum Dumnezeu/ luase lumina ochilor mamei în pumni/ și-o semăna, udând-o cu/ plânsul copilului, pe câmpuri./ Nu era nici noapte/ nici ziuă/ când m-am trezit./ Doar înainte de a mă naște/ mai fusese așa./ Și mă simțeam atât de bine încât,/ împresurat de privirile mamei/ ce creșteau întruna,/ apropiindu-se de cer,/ am hotărât/ să rămân așa cum eram,/ nenăscut,/ până la sfârșitul lumii,/ mereu!”[6]

          Ca și pe urmă:  „Abia mă născusem şi veneau rudele să mă vadă./ Să vadă, mai precis,/ dacă sunt cu adevărat unul de-al lor./ Ca să fiu, ar fi trebuit să am o stea în frunte,/ cum aveau cei mai mulţi dintre ei./ Dar n-aveam. N-aveam, în general, de niciunele./ N-ar fi stricat ca ăia ce ne treceau pragul/ să vâre câte un bănuţ în pușculița/ pe care mi-o cumpărase mama de la bâlci./ Goală, desigur, aşa cum venisem şi eu pe lume.”[7]

          Numai că, după naștere, înveți cu de-a sila să conjugi verbul  a pieri, n-ai încotro: „De mic am început/să mor câte puţin./ Mai întâi, o oră la câteva zile./ După care o zi la câteva luni,/ apoi o lună la câţiva ani./ Mi-am păstrat obiceiul de a muri şi mai târziu/ doar că din ce în ce mai mult,/ ceea ce mă face să cred că într-o zi/ o să pot muri definitiv./ Așa cum, după aceea,/ o să pot învia din când în când./ La început, o oră la câteva zile/ Apoi o zi la câteva luni,/ după care, o lună la câţiva ani,/ ajungând la o viață vremelnică/ tot mai lungă./ Ce urâtă ar fi lumea/ cu mine mort definitiv!/ De dragul frumuseţii lumii,/ cum, necum,/ va trebui să învăţ să înviez !”[8]

          Până una alta, ai răgaz să șezi la Masa cu trei picioare și să-ți potolești foamea de viață: „Răsturnam mămăliga pe masă/ şi aşteptam să răsară luna,/ ca să putem umple strachina/ cu lumina ei./ Întingeam pe rând cu mămăliga/ în strachină./ Sfânta Treime - deasupra./ Cele trei picioare ale mesei - dedesubt./ Tata, mama şi eu - la masă./Printre picioarele mesei,/ picioarele noastre desculţe./ Mâncam, troieniţi de linişte,/ sub roţile Carului Mare,/ rugându-ne în gând/ să nu ne săturăm niciodată !”

          Ușor, ușor, în vârtejul veștilor cu chenar negru și ferpar de doliu observi cum se aliniază toate  planetele ursitei noastre de pământeni vremelnici, „în afară de una. / Nu ştiam care./- Lasă că merg eu să stau de vorbă cu ea!/ a spus bunicul/ şi a plecat/ fără să se mai întoarcă/ Îi arăt eu ei!/ s-a înfuriat bunica/ şi-a plecat și dumneaei./ N-am mai văzut-o de atunci niciodată./ Cu mine n-o să-i meargă!/ s-a oțărât tata,/ pornind într-un moment de supărare/ pe același drum fără întoarcere./ Mama l-a urmat/ după un timp,/ strigându-mi din poartă:/- Mă duc să-i zic vreo două de la obraz/ şi vin iute înapoi!/ N-a mai apărut din ziua aceea!/ M-am gândit atunci/ că va trebui să caut chiar eu/ planeta cu pricina./ N-a trebuit să plec nicăieri/ ca s-o găsesc./ Era chiar/ Sub tălpile mele!”[9]

          Da, deoarece, „când mori/ nu trece doar timpul vieții tale/ trece tot timpul !”[10]  Ehe, nimic nu-i etern, „toate trec./ O să treacă şi veşnicia!/ Și într-o dimineaţă o să auzi pe cineva de alături/ strigându-ţi:/ Hai sus, în picioare!/ Scoală-te, putoare, că avem multă treabă de făcut!/ Tu o să deschizi cu mare greutate ochii/ şi privind mirat afară o să spui:/ Abia am apucat să adorm./ Cum de s-a făcut atât de repede ziuă?!”[11]...

           Uneori, poetul se trezește singur, „în mijlocul câmpului./ Plimba  cu sfoara/ pe deasupra lumii/ o eșarfă multicoloră/ crezând că e curcubeul !”[12] Alteori, imaginația lăcrimează: „Am văzut o pasăre/ făcând dintr-un firicel de fum/ un ştreang/ şi vârându-şi capul în el !/ A atârnat ore bune în văzduh/ până când s-a destrămat/ ştreangul de fum/şi ea/ a căzut moartă pe pământ.”[13]

           Nu mai  am nicio îndoială, poetul Ștefan Mitroi îl întrece în har pe prozatorul cu același nume și asta în răsfățul literaturii române, ce splendidă potriveală !  Altminteri, cartea tocmai povestită  e cel mai minunat dar pe care l-am primit în ceasurile delicate ale învierii mele, ale întoarcerii dintr-o călătorie ce părea să mă despartă definitiv de îngerul ocrotitor.  De aceea îi doresc prietenului meu de condei să i se împlinească dorința:  „Mi-ar plăcea, oho, cât de mult mi-ar plăcea/ ca măcar un om,/ un singur om/ să participe la înmormântarea unei gropi,/ iar omul acela să fiu eu!”[14]  Și eu, și tu, cititorule, dacă ni se îngăduie să mai nădăjduim la nemurire...

          1 iulie 2021     

P.S. Astăzi, la ora 17, în grădina Muzeului Național al Literaturii Române (în spatele  Bisericii Albe), Ștefan Mitroi își va lansa volumul de poeme în proză Poveștile cerului, poveștile pământului, apărut la Editura RAO.