Mâine fug la Saelele, la meci. Adorm greu și mă trezesc în toiul nopții. Până se luminează mai am cam cinci ore. Ce fac cu ele, sau din ele ?, mă iscodesc îngrijorat. Apăs tasta minune a tele-comenzii și camera se umple de tele-musafiri. Îi îngădui pe toți, în lipsă de altceva și din teama de singurătate nocturnă. O iau îndărăt, pe un fond sonor imprecis și confuz, pe firul unei amintiri vechi. Prin 1981, parcă, evoluam cu Turris Turnu Măgurele la Saelele, în categoria „Onoare”, și pierdeam la limită. Era toamnă, plopii uriași din jurul terenului nisipos foșneau nostalgic. Aveam 20 de ani...
S-a risipit de-a binelea bezna, așa că pornesc către Teleorman, această „Sicilie a României”, cum o numesc neghiobii politici ai zilei. Soarele pripește cu vara, șoseaua este aglomerată. De câteva ori traversăm fuioare grose de ceață și aproape că mă rătăcesc în aducerile aminte. Ajung în orașul părăsit în urmă cu vreo trei decenii. Stadionul de altădată a dispărut, dar pe locul lui a răsărit o minune de construcție, sper să-i calc gazonul la inaugurare. Arena aia îmbătrânită îmi fusese cea dintâi școală și acolo m-am îmbolnăvit definitiv de... fotbal.
O luăm înspre port, cu coasta abruptă și falnică a Bulgariei în față. Dunărea curge molcom, ce fericire să nu ai memorie ! Mă sperie tăcerea cadaverică pogorâtă din pavilionul combinatului chimic, aflat la doi pași. Nicio mișcare pe platforma de ciment, nici dincolo de gardurile știrbe... Cândva, forfota nu contenea aici, 24 din 24 de ore, proletariatul chiar muncea, nu reprezenta o simplă vocabulă în alfabetul globalizării.
Acum, din coșurile înalte nu mai iese fum, viața s-a stins.
Dau o raită pe la Islaz, pe la Chichinete, pe la Gerai, la margine de țară, de lume... Mi-aș arunca pantofii în zăvoaiele desfrunzite și mi-aș afunda tălpile goale în nisipul căldicel. O cioară cârâie în Calnovăț, de unde răzbat voci aprige de bărbați. La vărsarea Oltului, pescari solitari stau cu ochii lipiți de plutele jucăușe. Lumina mierie de octombrie a inundat lunca molatică și nu m-aș mai lăsa dus din brațele ei. Ceasul bate de prânz.
Îmi potolesc foamea cu ciorbă de cocoș (acrită cu zeamă de moșmoane crude) și friptură țărănească (orez, cartofi, praz și carne de pasăre), ca la ma-marea acasă... Beau un păhărel de țuică de piersică, la început, și unul cu vin roșu, de Nisipuri, la sfârșit. Un festin culinar !
Drumul spre Saelele e îngust și întortocheat. Odaia, Lița, Olteanca, Segarcea Vale, Lunca (fosta Rîioasa), Pleașov1... În dreapta sunt râpele acelea care m-au fascinat dintotdeauna, seamănă cu cele cântate de Lucian Blaga, de la Lancrăm. Dar unde s-au pitit plopii ? Un gazon verde, cu smocuri – capcană, a
1Satul Pleașov, atestat încă din 1512 (Hrisovul lui Neagoe Basarab), era cunoscut și sub toponimul Șopia, de la vechii locuitori - șopi sau torlaci, aflați pe teritoriul actual al Serbiei, Bulgariei, Macedoniei și Kosovo-ului.Un grup etnic misterios, de limbă slavă (nici bulgară, nici sârbă), înrudit cu dacoromânii, aromânii și meglenoromânii. De altfel, arheologii începuseră să sape înainte de 1989 pe dealurile din preajma localității teleormănene în căutarea de dovezi ale straniei etnogeneze. Demult, Pleașovul de Jos a fost cumpărat de Mihai Viteazul înainte de a ajunge pe tron. Aici exista și o cetate geto-dacică (Gurguiu Nemților), pe un promontoriu al Oltului (a se vedea și cubreacov.wordpress.com).
acoperit nisipul de odinioară... Au apărut și două tribune, inclusiv una oficială, amintirile mele țâșnesc dezlânate. Întâlnesc figuri vechi, vremurile nu ne-au iertat pe niciunul. În liceu, arătam altfel, eram așa de exuberanți...
Fluierul arbitrului îmi dă brânci în realitate. Lângă mine îi observ pe ex- steliștii Sorin Paraschiv și Vali Badea, iar în iarbă, pe Marius Baciu, Marcel Abăluță și Ema Dolha, staff-ul gazdelor. Pretenții mari, realizări mici. Ploieștenii domină jumătatea dintâi a disputei și înscriu meritat, după o pasă măiastră a lui Claudiu Tudor, singurul fotbalist dintre cei 22 de jucători. Ceilalți sunt doar alergători, flăcăi zdraveni care bagă alunecări și contre mai, mai să-și rupă tibiile. Se intră dur, angajament și atât, nu tu un dribling, o floricică, nimic. Mingi lungi, la bătaie, și centrări înalte, la disperare. Spectatorii, circa 2000 de suflete pribege, îl tot strigă pe Valică, extrema stângă, un băiat cu frizură modernă și cu o privire candidă, tipul adolescentului educat în mall. Paraschiv se ridică și-l îmbărbătează: „Valică, fii rău !” Zâmbesc ironic. „Sorine, mai bine l-ai învăța să fie bun, nu rău !”, îi arunc peste umăr. Lupii galbeni din peluză cântă întruna și detonează petarde în spatele porții, atmosferă balcanică... „Găzarii” câștigă și se bucură în dreptul galeriei precum echipele de la televizor. Vorbesc la telefon cu Mircea Dridea, înaintea derby-ului tocmai îmi spusese că este încrezător, nu concepea ca marea și neostoita sa iubire să fie învinsă. Omul care a îmbrăcat 20 de ani fără întrerupere tricoul aceluiași club prahovean nu se înșelase și de aceea îl felicit și-i urez să-și vadă favoriții cât mai repede în prima ligă.
Plec spre București, tulburat de întoarcerea în timp, și mă tot întreb cine sunt cu adevărat: puștiul din teren, din urmă cu 36 de ani, sau maturul din tribună, reflexiv și melancolic de azi? La Saelele miroase a vară târzie și a vin încă neliniștit, până la iarnă mai e...
