A sosit și momentul acesta atât de copleșitor, al apariției volumului de frământări pandemice, ale mele și ale altora, intitulat Homi homini... virus. Editura RAO mi-a făcut, ca și altădată (să tot fie vreo cincisprezece ani de atunci!), bucuria împlinirii prin cartea scrisă. Mărturisirea din ultimul capitol este, cred, cea mai bună prezentare a gândurilor adunate în perioada din urmă.
Isprăvesc scrierea cărții... Îmi strâng catrafusele, la capătul unei perioade de încercări teribile - personale și colective. E fără tăgadă că nemernicul ăsta de „Covid-19 a infectat întreaga lume. Această pandemie a fost ca un câine uriaș care a prins în colţi societatea noastră complexă şi fragilă și a cutremurat-o. Mulţi dintre noi au murit. Mulţi vor continua să moară, fie din cauza virusului, fie din cauza sărăciei pe termen lung, a disparităţilor economice şi politice, la care se adaugă sistemele medicale depășite, moştenire cu care vom rămâne după pandemie. Unele aspecte ale societăţii noastre se vor schimba spre mai rău, altele poate spre mai bine, însă, cu siguranţă, pentru totdeauna. Şi, în tot acest timp, am fost inundaţi de tone de ştiri şi analize instantanee, relatări din prima linie care ne frâng inimile, instrucțiuni guvernamentale permanent modificate și de noi sfaturi medicale, la care se adaugă probabil valul cel mai copleşitor şi uimitor de cercetări ştiinţifice făcute în grabă, toate încercând să anticipeze ce se va întâmpla în continuare şi să conceapă modul în care putem face faţă acestui dezastru produs de boală. Însă dumneavoastră ştiţi foarte bine toate acestea.”[1] Din păcate, n-a fost un vis horror, ci o poveste adevărată, cumplit de adevărată !, despre mine și, mai ales, despre lume, într-o vreme de urgie pandemică. În cazna mea de a așterne pe hârtie toate lucrurile astea din urmă, deznădăjduitoare și deprimante, am avut în minte vorbele hesseiene, transformate într-un crez habotnic: „Ah, există atât de mulţi scriitori şi poeți renumiţi, care au realizat opere frumoase! Dar există doar puţini care, prin profunzimea şi înflăcărarea inimii lor, au răspândit printre popoare cuvinte și gânduri pentru eternitate, asemenea mesagerilor celeşti şi semănătorilor. Şi există puţini care au rămas în inimile şi admiraţia oamenilor de-a lungul secolelor nu datorită cuvintelor lor frumos alese sau operelor lor, ci datorită spiritului lor pur și nobil şi care acum ne privesc de sus asemenea stelelor, încântați şi zâmbind, conducători și îndrumători binevoitori ai oamenilor rătăcitori în întuneric.”[2]
Habar n-am dacă paginele mele au împrăștiat orișicât întunericul pogorât peste planeta pandemizată la o comandă unică și nici dacă ele i-au ajutat pe semenii mei să se dezmeticească, să se lămurească întru câtva. M-am încăpățânat să-mi păstrez limpezimea minții și spiritul critic, atent la maldărul de exagerări și de minciuni azvârlite înspre noi de propaganda celor două secte, la fel de nocive amândouă: credincioșii și necredincioșii în COVID-19.
M-am străduit să mă așez între combatanții fanatici, asumându-mi astfel riscul de a fi înjurat din toate părțile. Poate că nu întotdeauna am găsit tonul potrivit, poate nu mereu cuvintele mele s-au înșiruit cu deșteptăciune pe răzorul de celuloză, poate că uneori m-am lăsat pradă emoției, tulburării de moment... Nu neg, însă nu mă căiesc. Așa a fost să fie scrisă cartea aceasta despre reducerea omului la stadiul inferior de virus. Homo homini... virus, cine ar fi crezut ?
