Hipnoză și blestem

Ne place mersul înapoi, malșalier, cum îi spuneam când eram mică și nu mă împrietenisem încă nici cu litera r, nici cu etimologiile, ne place să o luăm la trap, când se așteaptă mai puțin progresul, la trap înapoi, consecință a veșnicului „înapoi marș”, ca la un semn făcut din degete, hocus-pocus, neam de vrăjitori, pentru că noi și colindele le cântăm cu spatele la foc și la sărbătoare, ca să nu ne dăm cumva de gol, în procesele de pe rol sau în rolul pe care îl jucăm fals în celebritatea fragilă cu care ne ocupăm cărțile de muncă desființate.

Ne place mersul înapoi, suntem campionii mondiali, încă în viață, la dat cu spatele, mult, și mai mult, până ajungem în zid, în zidul din care, dacă avem noroc să ne respecte cineva voința, ne vor extrage tot așa, tot cu spatele, ținându-ne violent de mâini și târându-ne picioarele pe un pietriș zgomotos și tandru, cu fiecare moarte mai tandru, invers proporțional cu mângâierea pe care nu mai știm să o cerem sau să o primim necondiționat și ilegal, fără să ni se taie factură pe orice, nici măcar pe zâmbet, nici măcar pe firul de păr care cade din cauza vântului sau a pământului în care suntem îngropați peltic, până la borna care marchează jumătatea existenței.

Ne place mersul înapoi, pentru că ne temem; nu cumva să fi pierdut ceva, atunci când încă ne plăcea mersul înainte, nu cumva să se fi rătăcit, pe poteca pavată cu bune intenții, vreun fir de nelămurire sau de confirmare, vreo citație sau vreun bun rămas, vreo palmă pe obrazul întors din naivitate sau vreun sac de box neatins, vreun foc mocnit sau vreun grup de așchii zgomotos și stins, vreo zi în care nu a nins sau vreo zi în care ninsoarea încă știa să ningă, dar nu oricum, ci doar la timpul prezent, pentru că verbele se folosesc numai la timpul prezent, iar iarna s-a dovedit a fi singura care ne știe și care are răbdare să ne suporte urmele de tractor și mersul piticului, într-o lume tot mai scundă, în care mersul înapoi e singura, aproape singura, certitudine.

Ne place mersul înapoi. Dar marea ne împinge înainte. Așa că stăm pe loc.