File de istorie recentă (partea a doua)

Un alt condamnat, norocos din cale-afară, Eugen Cristescu (fostul șef al serviciilor speciale), are noroc - i se comută pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață. Vă întrebați ce ce, nu? Simplu, soția sa „intervenise la Pătrășcanu cu această solicitare promițând că, în schimbul vieţii, soţul ei își ia angajamentul să dea pe mâna organelor Statului aparatul Intelligence Service-ului care lucrează în România”[1]. Nimic nou, uneori, turnătoria e singura marfă de schimb dacă vrei să trăiești!

                                               *

Imediat, la sfârșitul lunii august 1944, o delegație condusă de Lucrețiu Pătrășcanu s-a deplasat  la Moscova în vederea încheierii armistițiului. Acolo, românii sunt primiți de  celebrul Molotov, avându-i alături pe Averell Harrimam, ambasador SUA, și C.Clark - ambasadorul Marii Britanii, care, de la început și până la sfârșitul întrevederii, au răspuns mecanic, la toate propunerile convenției: „Egrement”. De asemenea, în cursul dezbaterilor, englezul a remarcat că România „se găsește la sudul Dunării”... Cumva și cu capitala la... Budapesta?

                                               *

Referitor la actul din 23 august, „sovieticii au fost surprinși de evenimente. La câteva luni după consumarea faptelor, sunt apreciate ca un obstacol nedorit în impunerea, fără complicaţii, a regimului comunist în România. 23 august, zice Ana Pauker, a fost  «un act  de salvare a burgheziei» datorită căruia s-a creat «situaţia că de la  23 august până la 6 martie am avut guverne reacționare». Dacă «nu se produceau respectivele evenimente, apoi cum ar fi intrat Armata Roșie în țară, poporul s-ar fi ridicat și ar fi gonit armata germană și reacţiunea». Ar fi fost impus, așadar, imediat un guvern comunist și luate «o serie de măsuri importante de dare la cap fasciștilor și o altă serie de măsuri pentru a ușura drumul»”[2].

„Darea în cap a dușmanilor” constituie încă principiul fundamental  al oricărui regim aburcat în jilțul domnesc de la București. Și, slavă Domnului, cea mai facilă întreprindere e să-i identifici  ca atare și să-i livrezi  maselor populare gata lapidați. Iar  lozinca  niciodată desuetă  cu „ușurarea drumului” provoacă și azi emoție, netezind calea către centrii de putere ai nației. Ce paradox, declarativ,  comuniștii ne-au ușurat drumul, capitaliștii la fel, dar noi rătăcim tot printre  hârtoape, sătui de busolele mincinoase  primite în dar de la fiecare regim…

                                                           *

         Relațiile dintre Pătrășcanu și Emil Bodnăraș (care, „unde lucrează, lasă în urma lui duhoare”) au cunoscut momente tensionate, primul pârându-l pe al doilea - uns ca secretar de stat în Ministerul de Interne - temutului cuplu Ana Pauker și Teohari Georgescu, „pentru diverse motive: eliberarea unor deținuți în schimbul unor sume în valută, colaboratori şi informatori de proastă calitate (acuză la care Bodnăraș i-ar fi răspuns că «numai cu curvele  se lucrează bine»), intervenții în favoarea unui cumnat, Țabrea (magistrat «decorat pentru serviciile făcute naziștilor în Transnistria» care «a refuzat apoi să se reabiliteze» prin prezidarea tribunalului care a judecat primul lot de criminali de război)”[3].

 Vasăzică, nu s-a schimbat nimic în ultima sută de ani, curvele sunt informatorii ideali! Ehe, și câte curve am cunoscut în deceniile postcomuniste...

                                                           *

 Constantin Rădulescu-Motru își nota în jurnal, la 20 ianuarie 1945, că „lumea intelectualilor noștri, complet aiurită în urma schimbărilor de front a politicii noastre, nu mai are ochi și urechi decât pentru agitatorii comuniști partizani ai Sovietelor”[4].

 Acum e la fel, cu diferența nesemnificativă  că intelighenția  neaoșă ascultă orbește  de agitatorii Statelor Unite ale Americii...

                                                           *

         Generalul Constantin Sănătescu - șeful guvernului constituit post-Antonescu - consemnează în octombrie  1944: „Mare bătaie de cap, cu rușii care nu respectă nimic. Devastările și jafurile continua și nu pricep că asta duce la o sărăcie de care se vor resimți și ei. Au mare înclinare de a dezorganiza totul. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nicio socoteală vitele de pe câmp, așa că nu este exclus ca în anul viitor să suferim și în privinţa hranei [...]. Dificultăţi am și în guvern. Comuniștii, care nu însemnau nimic până la venirea rușilor, acum au protecția lor si, mai ales cu fondurile ce le au puse la dispoziție, au devenit foarte combativi și, dirijați de ruși, au uitat că sunt români și pun  interesul partidului mai presus de acela al țării. Le-a fost ușor să-i organizeze pe muncitorii din fabrici și cu ameninţări să-i scoată mereu la manifestații spre a face dificultăți guvernului prin provocarea de agitații și diminuarea producției [...]. Am dificultăți și cu aplicarea armistițiului. Rușii nici nu se gândesc a-l respecta.Transportă tot ce pot la est de Prut fără nicio socoteală. Ne-au lărgit calea ferată pe valea Siretului până la Ploiești pentru a veni direct cu trenurile lor aici și a lua tot petrolul fără socoteală, iar noi nu mai putem circula cu trenurile noastre către Moldova și Bucovina. Nu vor să ne dea prizonierii făcuți după 24 august când au încetat ostilitățile [...]. Datorită fondurilor procurate de ruși, au apărut numeroase jurnale de stânga care atacă violent guvernul pe motivul că nu procedează energic la arestarea legionarilor și a vinovaţilor de dezastrul țării, precum și la darea în judecată a criminalilor de război [...]. Comuniștii lucrează după planul bine cunoscut după care s-a lucrat în Rusia și probabil că este un  regizor trimis de la Moscova, care conduce toată campania de propagandă, fiindcă din comuniștii noștri nu este niciunul atât de capabil încât să conducă această operă, în plus, niciunul nu are vreo experienţă [...]. Am ajuns la convingerea că totul este condus de ruși, spre deosebire de Maniu, care încă mai crede că rușii nu se amestecă [...]. Rușii pretind mari sume de bani pentru întreținerea Comisiei de Control și a trupelor, ceea ce ne va duce la inflație sigur. Apoi, au stabilit arbitrar rubla lor la 100 de lei și au invadat piaţa cu ruble“[5].

 Nu că și americanii procedează asemănător  astăzi, cu un regizor instalat comod la București?

                                                           *

În 1952, anchetatorul-șef Ioan Șoltuțiu, adus special de la Cluj pentru a lucra în dosarul lui Lucrețiu Pătrășcanu, se adresează superiorilor săi cerându-le să intervină la CC  în vederea alegerii candidaților completului  de judecată desemnat să soluționeze dosarul.

 Peste ani, în 1967, individul s-a dezvinovățit de-a dreptul slinos: „Ancheta aveam voie să o fac numai noaptea. Acest lucru era pentru mine ceva extraordinar de greu, pentru că eu eram bolnav de TBC la ambii plămâni și era chiar contra indicat a lucra noaptea. Menţionez că eu de la bun început am spus acest lucru, dar nu s-a luat în seamă [...].

Al doilea lucru foarte important. Eu niciodată în viața mea nu am făcut vreo anchetă până la Pătrășcanu și nici după aceea [...] Tocmai pentru aceasta în ancheta lui Pătrășcanu am urmat exact indicațiile ce mi-au fost date de cei doi consilieri sovietici. Eu niciodată nici nu am pus de la mine și nici n-am omis vreo instrucțiune a dânșilor, cum le-am primit așa le-am executat.

         Al treilea lucru foarte important. Eu am fost, într-adevăr, formal, șeful grupei de anchetatori. Dar, acei care au condus efectiv ancheta au fost cei doi consilieri sovietici. Fiecare am primit de cele mai multe ori direct de la dânșii cum să ducă ancheta, iar dacă eu le-am spus, ce trebuia să facă, atunci le-am comunicat exact numai  ce mi s-a spus, că trebuie să facă unul sau altul din anchetatori.

Ţin să declar aici categoric că acest proces al lui Pătrășcanu a fost de la început și până la sfârșit, condus și organizat efectiv de consilierii Mihailovici și Tiganov. Nimeni dintre noi nu ar fi cutezat a refuza sau a face altceva decât ceea ce au indicat dânșii că trebuia să se facă. Acesta este purul adevăr”[6].

În același sens, un alt torționar își justifica lipsa de rectitudine astfel: „Fiind militari și în primul rând membrii [sic!] de partid am înțeles ca să executăm fără șovăire dispoziţiile date, fiindu-ne [sic!] prezentată situația că ceea ce [sic!] făceam era pe linia unei situaţii care existase într-adevăr. De altfel, însăși cuvântarea Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej din 8 mai 1951 [...] constituia pentru noi dovada că Partidul se situează pe poziția de a accepta ca fiind adevărate cele declarate de Koffler“[7].

O primă remarcă -  „Școala judiciară de la Cluj” a existat deci și înainte  de 1989, ea fiind transferată  la București din „rațiuni superioare de stat” ori de câte ori comandamentele vremii au impus-o.

 A doua remarcă - membrii completurilor de judecată în dosarele cu impact maxim pentru  interesul puterii au fost aleși totdeauna  pe sprânceană. Adesea, pe sprânceana chiar a anchetatorilor penali !

 A treia remarcă - „uneltele” utilizate în măsluirea actului de justiție n-au pățit, niciodată, nimic ! Dimpotrivă, au  primit onoruri  și  pensii privilegiate!

 A patra remarcă  - arar, călăii, cu sau fără robă, s-au căit și s-au rugat zeiței ferecate la ochi să le ierte păcatele, oricum imprescriptibile, ori și-au recunoscut ticăloșia săvârșită în executarea ordinelor  de zi pe unitate!

 Din nefericire, „alde Șoltuțiu” sunt  veșnici, se  perpetuează cu o  vigoare înfiorătoare și sunt  mereu prezenți în clipele  de răscruce ale istoriei, mama ei de fatalitate !

                                                           *

Un anchetator adevărat ar trebui să aibă, vorba lui Feliks Dzerjinski (întemeietorul poliției  secrete comuniste), „o inimă caldă, un cap rece  și mâini curate”[8]. Ca fost procuror, sunt întru totul de acord,  însă grijă mare la căldura inimii ! Nu cumva să depășească limita maximă admisă de canoanele profesionale ! Și mai e nevoie să înveți  să taci cu metodă ! Da, deoarece, „când taci cu metodă privindu-i  fix în ochi, dându-le impresia că le sorbi cuvintele, oamenii vorbesc. Le place să fie ascultați, toți anchetatorii știu asta,  toți scriitorii, toți spionii”[9] !  A, și un amănunt decisiv: nu uitați că  „acolo unde-s oameni, e și un loc al faptei”[10], iar locul faptei mustește de informații !