Dusu-s-a și Dumitru Popescu, Dumnezeu să-l  odihnească !

 Eram puștan la Turnu Măgurele când am aflat că Dumitru Popescu, înaltul (la propriu și la figurat!) demnitar comunist,  îmi este concitadin.  Mai precis, eu, lui, să nu fiu ridicol ! I se zicea și „Dumnezeu”[1], dar porecla  asta stârnea  o grimasă  de nemulțumire localnicilor, fără să am habar de ce. Invidia, bănuiesc! Un sentiment întâlnit frecvent, îndeosebi la cei din mijlocul cărora ai plecat! Fiindcă nu ți se va ierta în veci vina de a fi reușit în viață și nimeni nu-i prooroc la el acasă, se cunoaște! Îl zăream adesea pe micul ecran, în mijlocul  aparatului central de partid și de stat și-l cercetam  într-un fel anume. Mi se părea un sfinx,  nu surprindeam niciodată nimic pe chipul său înnobilat cu niște  ochelari fumurii. Domina prin înălțime  tabloul acela politic, de-un cenușiu strepezicios, și stătea mereu  încremenit, chiar avea ceva nepământean în gesturi și mimică. O superioritate pe care nu știu dacă o arbora înadins sau doar involuntar. Asta i-o fi fost firea, la urma urmei... Ne privea de sus, cam infatuat și disprețuitor,  și de aceea nici  n-a  reușit să mă convingă cu Pumnul și palma, spre finalul cursurilor  liceale. Pur și simplu nu mi-a  plăcut scrierea sa, abandonată  destul de repede. Îi lipseau căldura, emoția și empatia  cu propriile personaje născute din spuma cernelei.

Evenimentele din decembrie 1989 mi-au dovedit brutal că „adevărul (n.m. inclusiv cel judiciar) nu este în societate  o entitate independentă, ci unul dintre atributele puterii”[2], astfel încât  regimul revoluționar, chipurile,   cu Ion Iliescu în frunte, l-a azvârlit  în carceră  pe politicianul cu anvergură intelectuală   greu contestabilă. De unde și remarca ostracizatului că fusese trimis acolo de „colegul de nomenclatură – al cărui zâmbet fals mă împiedicase atâta vreme să-i deduc sadismul pus în acțiune când i-a venit sorocul și când a tăiat în carne vie, nimicind fără să șovăie orice presupunea că i-ar putea sta în cale”[3].

În urmă cu două luni, Mircea Canțăr din Craiova, iubitor de carte, mi-a recomandat memoriile  în șase volume  ale  fostului nomenclaturist. Le-am comandat  pe dată și, hodoronc-tronc, am simțit nevoia să-l  sun pe romancier. După ce am intrat în posesia numărului de telefon prin intermediul prietenului Iosif Boda, l-am apelat. Mi-a răspuns o voce de femeie: „Cine îl  caută?”. M-am  prezentat. În fundal,  l-am auzit pe Dumitru Popescu: „Da' ăsta cine dracu' mai e?”. Chiar și la 96 de ani nu-și pierduse ticul verbal al zonei teleormănene, amorezată, la vorbă, de Sărsăilă! Dar cum naiba, tocmai „Dumnezeu” să-l invoce pe Michiduță, m-am mirat amuzat, zău că n-am priceput neam! Am tăifăsuit îndestul, însă numai după ce i-am dezvăluit că-s turnean cu o rădăcină  islăzeană.  S-a transformat  dintr-odată, a devenit amical  și uman, nostalgic. Ne-am luat la revedere, nu înainte de a-i promite că vom vorbi pe îndelete la capătul lecturii, începută imediat. Oho, și ce revelație, nu exagerez defel! Săptămâna trecută, l-am sunat să-i mărturisesc primele impresii. În zadar. Vineri dimineața, m-am trezit cu mesajul ziaristului Dan Constantin:  „A murit Dumitru Popescu – Dumnezeu. Slujba de înmormântare va fi  duminică, ora 12,  la Cimitirul Bellu.” Vasăzică, acesta era motivul tăcerii pogorâte din cutiuța cu taste...

La plecarea dintre noi a omului Dumitru Popescu, cronicarul cu har al „Epocii de Aur” și autorul discursurilor secretarului general al partidului unic, se duce o lume nici mai bună, nici mai rea ca altele, motiv să-i citim confesiunea plină de-o subiectivă sinceritate în  cheia sugerată chiar de prozator: „Chit că n-am realizat în viață opere nemuritoare și că ne-am făcut doar datoria de cetăţeni, așa cum am putut, purtăm cu toţii un semn distinctiv pregnant. Intrând în viața universitară în 1947, când a început un nou capitol de istorie a României - unul statal republican şi altul social proletar - şi muncind cinstit patruzeci sau cincizeci de ani în diferite sectoare ale societății, suntem poate promoția și generaţia pe umerii căreia s-a închegat şi construit, apoi dezagregat şi distrus, o ţară. Nu vom mai fi, normal, cariatidele altei ctitorii, probabil că nu vom mai avea nici șansa de a vedea, în calitate de spectatori, un nou act demiurgic național, care ne-ar convinge că există o lege a continuității progresului, dându-ne iluzia că nici viața noastră nu a fost zadarnică.

 Semnul nostru distinctiv, pe care l-am putea însă comenta într-un colocviu al celor ce am mai rămas în viață, ar fi tocmai dramatica incertitudine cu privire la valabilitatea a ceea ce am făcut și grava îndoială că urmaşii vor avea mai mult noroc pentru a se imortaliza într-o moştenire valoroasă şi durabilă. Abia acum ne-am putea considera camarazi. Ca aceia ce au stat alături în tranșee, într-un război plin de idealuri, dar în care nu ştiu dacă au câştigat sau au pierdut, au deschis un drum nou sau au îngreunat viitorul. Am realiza o solidaritate involuntară, ca privilegiu istoric sau ca responsabilitate fatală în conturarea destinului - ce cu siguranță nu se poate aprecia decât din perspectiva senectuții, adică a treptei finale, şi, mai convingător, a dispariţiei, dar pe care nu o mai putem conştientiza.”[4]

Fie-i țărâna ușoară și Dumnezeu să-l odihnească în pace!