Cu ochii pe americani!

Mă trezesc înainte de revărsarea zorilor. Deschid televizorul, uneori singurătatea devine insuportabilă și orice nepoftit ți se năzare că-i un musafir agreabil. Chiar și cei de peste Ocean, prinși într-o  campanie electorală  cu surle și trâmbițe. Convenția Democrată și-a desemnat  candidatul, la capătul unei fanfaronade grețoase, semn că Philip Roth nu s-a înșelat când a scris că „spectacolul grotesc ce urma să invadeze lumea anglofonă nu va fi o extensie a coşmarului represiv totalitar est-european, ci proliferarea farsei occidentale a stupidităţii mediatice şi a mercantilismului cinic-filistinismul tipic american scăpat din frâu. Nu Fratele cel Mare avea să ne urmărească de pe ecran, ci noi aveam să fim cei care urmăreau un lider mondial înfiorător de puternic, cu suflet de bunicuţă amabilă din telenovele, cu valorile unui negustor de Cadillacuri plin de spirit civic din Beverly Hills, cu un trecut biografic şi o înzestrare intelectuală de licean în ultimul an desprins dintr-un musical cu June Allyson.”[1] Cam astfel mi s-a părut și Joe Biden, nominalizat să-l înfrunte pe Donald Trump - lăudăros, caraghios,  sărăcuț la minte și patetic. Un fel de cowboy vetust care a îndrugat verzi și uscate, doar-doar o resuscita niscaiva emoții. Întreaga ceremonie mi-a adus aminte de congresele comuniștilor de la noi, aceleași discursuri sforăitoare, aceleași minciuni  gogonate, dar în altă cheie, desigur.

Oricum, urmărindu-i pe cei perindați  pe la microfonul „Marelui Licurici”, am înțeles că America trece printr-o perioadă mai întunecată ca oricând, că șomajul a atins cifre  înspăimântătoare, că industria e pe butuci, că rasismul a devenit endemic, că ar fi o tragedie dacă albinosul va fi reales... Mai-mai să fug la bancă și să cotizez cu niscaiva dolari  la salvarea bieților yankei. Da, căci vorba  unui italian controversat, „mie îmi sunt dragi toți americanii, indiferent de culoarea pielii lor, și am dovedit acest lucru de o sută de ori, în vremea războiului. Albi sau negri, au sufletul curat, mult mai curat decât al nostru. Îi iubesc pe americani deoarece sunt buni creștini, creștini sinceri. Ei cred că Hristos se află întotdeauna de partea celor care au dreptate. Ei cred că este o vină să fi greșit, că este un lucru imoral să greșești. Ei cred că sunt singurii oameni de cuvânt, că popoarele Europei sunt mai mult sau mai puțin necinstite. Ei cred că un popor învins este un popor de vinovați, că înfrângerea este o condamnare morală, că este un act de justiție divină.”[2] Păi nu la fel ne tratează și „Mister Zaharescu”, înlocuitorul indigestului Hans Klemm la București ? Altminteri, ce rost avea să ne  zorească insolent și superior să-i stârpim pe „baronii roșii”, dușmanii de clasă ai capitalismului băștinaș postdecembrist? Strania și intratabila fobie a descendenților pistolarului Bufallo Bill la culoarea roșie se prelungește și în afara frontierelor, iată, după ce exterminarea „pieilor roșii” și McCarthysmul au însângerat și învrăjbit iremediabil poporul crescut în cultul popcornului.

Răzbelul rece purtat cu sovieticii a avut la origini tot repulsia cu pricina, semn că pacientul nu s-a vindecat de ciudata boală.  Neîndoielnic, Adrian Zuckerman ne-a arătat o dată în plus că „americanii se scoală devreme dimineața, dar se trezesc târziu.”[3] Cum de nu și-a înghițit limba, de vreme ce, la el acasă, un baron newyorkez -  Steve Bannon - șterpelise ditamai suma din poziția de apropiat al locatarului efemer din „Biroul Oval” ? Mă obsedează o replică malaparteiană, le-aș striga-o în  față trimișilor „Unchiului Sam” în bătătura vechilor daci: „Nu sunteți decât niște copii mari, Jack. Nu sunteți în stare să înțelegeți ce-i aceea Napoli, n-o să pricepeți niciodată Napoli”[4] ! Întocmai, nu o să pricepeți în veci ce înseamnă România, Jack, Adrian și cum v-oți mai numi! Or gândi ei aidoma altui personaj din același roman: „Am nevoie de Europa ca să mă simt american”[5] ? Cel mai probabil. De aceea, găsesc de cuviință că agresiva și acaparatoare „civilizație americană are nevoie să-și facă picioarele mai scurte.”[6] Nu de alta, dar va pierde orice strop de  simpatie dincolo de propriile-i granițe. Da, fiindcă „America a rămas în urmă, izolată  în credința ei în drepturile omului și în bunăstare materială, distrusă pe dinăuntru de o clasă intelectuală abrutizată de socialism și de o educaţie deficientă, incapabilă de a creea condiţiile unei noi civilizaţii. Această proastă pregătire a dus la crearea unei armate foarte eficace, singura modernă pe pământ, însă lipsită de justificare, goală de idealuri. Ce demonstrează azi puterea atomică?

Bombele atomice sunt ca baionetele pentru Napoleon: poți face orice cu ele, însă nu poți să te aşezi deasupra. America a fost un bluf, de care numai Ezra Pound şi-a dat seama şi a încercat să-l înlocuiască cu ceva mai nou și  mai încărcat de spirit. Însă a fost declarat nebun şi dus la balamuc.”[7] Și le-aș mai probozi, spre luare aminte, o remarcă subtilă dintr-o altă carte celebră: „«Tears are the chewing gum of Naples» - «Lacrimile sunt guma de mestecat a napolitanilor», îmi spusese într-o zi Jimmy. Iar Jimmy nu știa că dacă lacrimile ar fi fost guma de mestecat nu doar a napoletanilor, dar și a poporului american, America ar fi cu adevărat o țară mare și fericită, o mare țară umană.”[8] Fără fereală, întrucât „erau băieți de treabă, cinstiți, simpli, curați, cum doar americanii știu să fie, numai că erau convinși că și eu, ca toți europenii, aveam prostul obicei de a vorbi cu subînțelesuri la fiecare cuvânt și mă temeam că ar fi căutat în cuvintele mele un înțeles deosebit de acela pe care eu îl dădusem.”[9] Iar la final le-aș ura atât: „Mud in  yours eye!”[10] Momâia  de la Cotroceni -  gâdilat la lingurică în mesajul diabetic al ambasadorului zaharisit prematur - n-a scos o  vorbuliță, nimic. Nici nu putea, deoarece deunăzi, rânjind netot, se mărturisese norodului că soldații „partenerului strategic” sunt întotdeauna bineveniți în Valahia. Societatea civilă dâmbovițeană a tăcut mâlc, deși prezența oricărui  soldat străin pe  meleagurile noastre - rus, burundez sau extraterestru - înseamnă un risc major, o cedare voluntară și sinucigașă de suveranitate, de  demnitate națională. Dar sibianul nu crede în asemenea valori, slugărnicia sa n-are leac și ostrețe.

Dinspre guvern nu mă  așteptam  la vreo reacție, alde Orban fiind preocupați să reglementeze restrictiv activitățile nocturne ale „cluburilor mascate”... Țară de secături,  vericilor! Înjur  cu obidă, cu urechile ciulite la absurda scenetă americană  televizată cu pompă, ca eveniment epocal, în colonia de la gurile Dunării. Ascult și mă minunez... Joe Biden promite că va reloca raiul pe Potomac, că menținerea guralivului impostor la Casa Albă va duce la creșterea ratei de mortalitate din cauza... coronavirusului !? Chiar într-atât de prostănaci să fie votanții preferatului clicii  obamo-clintoniene și al rechinilor financiari? Ptiu, drace, „nu văd niciun președinte de republică luând trăsăturile unui erou de tragedie. N-au rezultat din ei decât personaje de vodevil. Dumnezeu este absent în istoria oficială a democrațiilor, ceea ce le face inautentice și uneori ridicole. Trăim niște vremuri de trecere, împingându-se unii pe alții prin coridoare fără sfârșit.”[11] Pe naiba, democratul ne liniștește  melodramatic că a zărit deja luminița prin  bezna trumpistă. „Tati a schimbat lumea!” i-ar fi zis copilița „eroului ” George Floyd și parcă m-a trăsnit Necuratu' la auzul acestor cuvinte. Într-adevăr, „celebrul optimism american ar fi ridicol fără lacrimi”[12], însă nici în halul ăsta, bibicilor ! Doamne Ferește să ne schimbe viața interlopii !  Cum ar fi, de pildă, ca puradeii lui Pian și ai  Duduienilor să ne spună, prin glasul iohannist că babacii lor au modificat lumea ? Nu că înnebuniți ?

Dincoace, în tabăra republicanilor, frumoasa „Prima doamnă” și-a ridicat  în slăvi consortul, ba că-i un fervent apărător al libertății religioase, ba că nu-i dezaxat sexual, ba că-i un strateg luminat... „Washington-ul nu l-a trasformat pe Donald Trump, ci Donald Trump a transformat Washington-ul!” și-a elogiat tatăl și superba Ivanka, descris ca un „războinic”, ca un „neconvențional” și un robotitor stahanovist, ca un erou providențial; un bunic norocos, ai cărui nepoței i-au construit din piese de lego o miniaturală White House, jucăria uimindu-i pe șefii de stat primiți în faimoasa clădire. Cuvântarea teatrală a fiicei angajate a părintelui prezidențial a  frizat penibilul, într-un scenariu cu o droaie de figuranți:  bunicuțe cu cazier judiciar, orfani nenorociți, pompieri și infirmiere onești, afro-americani oprimați, soții „minunate”, „extraordinare”, „incredibile”, biblice, supercalifragilistic- expialidocious... Spectatorii îngrămădiți pe legendara peluză s-au comportat ca în saloanele „Vestului sălbatic” de altădată, fluierând, tropăind și aplaudând zgomotos, dar ignorând cu desăvârșire regulile de distanțare socială propovăduite  din amvonul laboratorului de manipulare transnațională.

Subalternii soțului au transmis și ei  mesaje  gonflabile, pe măsura orgoliului nemărginit  și țâfnos al  augustului nominalizat, care, în speech-ul de acceptare a candidaturii, s-a dat iarăși în stambă, o clovnerie de prisos. S-a umflat în pene, precum Rambo, că a pulverizat ISIS, că pe temutul general iranian l-a nimicit, că a mutat capitala Israelului la Ierusalim, că a dresat coronavirusul, că a redresat economia, că a inventat lumina etc., etc. ... Opozantul lui? Diavolul însuși, un infractor vândut oligarhilor cu trecut penitenciar, un extremist de dreapta cu agenda publică fabricată în China („Made în China”), un mincinos, un trădător, un gropar al molohului prefigurat de Lincoln  și ceilalți, așa că,  „La pușcărie, Biden la pușcărie !”, în limbajul frust al galeriei de la noi. Bleah, aceasta-i „First America?” Mă îmbulzește sila... Zău că se impune testarea antidrog a principalilor candidați la președinția Americii, cum a și propus unul dintre ei. În definitiv, „națiunea miracolelor”, neapărat „excepțională” și „măreață”, educată la școala hollywoodiană, adoră wrestlingul și butaforia, iar ca s-o seduci e nevoie de mult histrionism. Conchizând, cele două convenții au semănat izbitor și dezgustător cu serbările de Halloween... Cu dârele de artificii aprinse  pe cer - lăcașul Atoatecreatorului - cu  cinci litere și patru cifre („Trump 2020”), dovada unei trufii  neasemuite și clinice. „The show must go on”, nu ?...

Are dreptate, ce mai tura-vura,  Belu Zilber, „preşedinţii Statelor Unite se aleg după o campanie electorală de neimaginat pentru un om cu simţul ridicolului, multe averi mari au fost realizate prin metode rudimentare, de neînchipuit pentru un economist cu multă ştiinţă de carte. Servicii şi atenţii mărunte, linguşirile cele mai vulgare, laudele cele mai plate, tot ce supără la un om civilizat sunt arme ale reuşitei pentru cei care au geniul banalului.”[13] Simțul ridicolului nu a existat niciodată la învingători, observa odinioară  și scriitorul Vintilă Horia și, din păcate, lucrurile sunt așijderea și azi: „Președintele Bush a spus ieri că Statele Unite sunt singura putere în stare să unifice şi, deci, să conducă lumea, singura dotată de autoritatea morală care să-i îngăduie acest lucru. Mă  întreb în ce constă autoritatea morală a unei țări care, pe dinăuntru, e putrezită de un capitalism fără noimă, iar pe dinafară are aspectul unui conglomerat fără cap şi fără coadă, condus de o stânga intelectuală desprinsă de orice fel de conținut etic.”[14] Aidoma ne-au asigurat și  „curcanul” Trump, și tatăl penalului cu afaceri necurate prin China și Ucraina, însă destui prevăd că „prăbuşirea va începe acum în Statele Unite şi nu văd către ce se vor îndrepta năzuințele unui popor fără idealuri,  altele decât bunăstarea materială și instaurarea democrației americane acolo unde nimeni nu o cheamă.”[15] Unii exultă, impresionați de implozia declanșată sub sloganul cretin „Black lives matter.”

 Eu sunt sceptic, martor la  strădaniile tembele ale străinătății de a-l imita pe „Jandarmul planetar” și de a-i importa modelele, bașca limba și scuturile antirachetă, moravurile și năravurile. Tirania globalizării și lipsa altor alternative, momentan, au conferit Statelor Unite ale Americii un statut hegemonic nevisat  de părinții ei fondatori. Ehe, și cum le mai idolatrizam în anii '90, sătul de mojiciile cotropitorului  mujic de la Răsărit...