Cu genunchii sănătoși am putea face niște mătănii de excepție

 La puțin timp după decembrie ’89, prima mea ieșire în lumea liberă, a fost în Turcia. Șocul produs de sclipiciul și opulența capitalismului m-a lovit din chiar primele secunde după ce am pășit în ’’Douane’’. Mă așteptam ca într-o piață concurențială să văd munți de marfă și produse inimaginabil de atrăgătoare, însă ceea ce m-a lăsat mască a fost altceva. Exact când noi, românii, ne împingeam bagajele înapoi, la autocar, la auzul unor sunete ciudate, venite nu se știe de unde, sute de alți călători s-au aruncat pe jos, rămânând încremeniți în poziția ’’patru labe’’, cu trufele amușinând asfaltul.

Abia după ce am plecat din vamă, ni s-a spus că ceea ce ne-a gâdilat urechile era de fapt o slujbă, ceea ce făceau oamenii ăia ghemuiți se numeau mătănii și prestatorii lor, musulmani.

Cazat fiind într-un hotel din Istambul, aproape lipit de moscheea Sfânta Sofia, după o singură zi și numai o jumătate de noapte, aveam să constat și să aflu că ritualul văzut în vamă se repetă regulat la câteva ore, de mii de ani.

’’Îmi plac magazinele și haleala turcaleților, dar parcă n-aș locui niciodată lângă difuzoarele unei moschei’’, am filozofat eu, mușcând cu nesaț prima șaormă din viața mea.

Au trecut 25 de ani de atunci și, în urma ’’dilului’’ parafat de actualul premier, am ocazia să trăiesc un miracol mai mare decât Mahommed, cel la care n-a venit niciodată muntele invitat să-l viziteze. Văzând că nu m-am mai dus pe la ea, am înțeles că moscheea turcească s-a hotărât să-și miște armăturile și să vină ea la mine, să se stabilească pe Bulevardul Expoziției, la o aruncătură de băț de casa mea.

Cătălin Berenghi, bucureșteanul care a îngropat două carcase de porci pe terenul unde se va ridica viitoarea moschee, se jură că va merge ’’până-n pânzele albe’’ pentru ca acest proiect să nu devină realitate.

Niște reprezentanți ai musulmanismului propovăduitor de pace și iubire pe Pământ (la ei, huzurul și fițele sunt asigurate exclusiv ’’in the second life’’), au mers până-n geamurile argintii ale Gemenilor pentru ca visurile americanilor să nu se mai îndeplinească, însă un concurs intreconfesional pe tema ’’cine-i cel mai al dracu’ credincios’’ nu rezolvă nimic.

O fi cuviosul Victor Viorel promotorul legalizării șpăgii destinate doctorilor, dar dacă-și cârpea acăsică genunchiul căzut prematur pe crac, poate nu se mai simțea obligat să-i cadorisească pe felcerii otomani cu ditamai terenul.

O dată că nu este corect față de mândrii săi votanți ortodocși, și doi, valoarea ’’atenției’’ este exagerat de babană pentru niște zgârciuri încrucișate. Da’, de, când nu dai de la tine, nu contează mărimea notei de plată! De milioanele alea, cât valorează pajiștea din plic, aracadaș Viorluk putea lejer să-și schimbe capul, trunchiul, CV-ul și toate picioarele. Rebranduit din cioc și până-n bașcheți, poate devenea și ceva mai rezistent la muncă (de care a început să se cam ferească), că doar nu tot ce este ’’Made in Turkey’’ se rupe, pute și se decolorează după două folosiri.