Crucea răbdării

Bătrânul cu care stau de vorbă și-a pierdut feciorul în urmă cu câțiva ani și de atunci  se roagă, seară de seară, să-i curme Dumnezeu suferința. „Viața mea nu mai are niciun rost, am rămas singur și fiecare clipă e un chin”, mi se confesează cu lacrimi în ochi. Încerc să-i alin sufletul, deși știu că nimic nu-l va mai vindeca. Cu excepția morții pe care o cheamă întruna să-l  ducă lângă fiul său. „Știi, toți  cărăm în  spinare o cruce, nu-i cu putință altfel. Dar nici crucea de piatră, nici cea de lemn nu-i grea ca crucea răbdării, a așteptării izbăvirii”, îmi zice la final și mă strânge în brațe. Abia îmi stăpânesc  plânsul. Ne despărțim și îl însoțesc cu privirea cum pășește spre nicăieri. S-a gârbovit de-a binelea și parcă ar căra ceva în spate...

                                               *

Cică „moartea este o chestiune personală, care stârneşte jalea, disperarea, fervoarea mistică, speculaţia sau filosofia seacă. Pe de altă parte, înmormântările sunt funcţii sociale. Închipuiţi-vă, să mergeţi la o înmormântare fără să-ţi lustruieşti mai întâi automobilul. Inchipuiţi-vă, să stai lângă mormânt şi să nu fii îmbrăcat în costumul negru cel mai arătos şi pantofii negri cei mai buni, văxuiţi fără cusur. Închipuiţi-vă, să trimiţi flori la o înmormântare fără să ataşezi o carte de vizită, dovada că te-ai comportat după regulile bunei cuviinţe. În nicio altă instituţie socială ritualul codificat al comportamentului nu este mai sever ca la funeralii. Inchipuiţi-vă indignarea dacă preotul ar schimba predica sau ar încerca să-şi compună o altă mimică. Ce şoc ar fi dacă în camerele de veghe s-ar folosi alte scaune decât cele mici, gălbui, rabatabile şi cu şezutul tare, ca pentru tortură. Nu. Murind, omul poate fi iubit, urât, jelit, regretat, însă odată mort devine podoaba principală a unui ritual social strict şi complicat.”[1]

Și care „podoabă principală”, adesea, este filmată cu nesaț de unul și de altul, preocupați să  imortalizeze  funestul spectacol. Nu lipsesc nici selfie-urile cu neajutoratul răposat, devenit și subiect de bârfe, deh, ca la noi, în Balcani. Fiindcă, nu rareori, dă bine să fii văzut lângă  un catafalc faimos... Ce mai tura-vura, solemnitatea nu ne reușește nici măcar la înmormântări. Să nu ne înecăm totuși  în hârdăul cu deznădejde și haideți să ne amuzăm macabru  dimpreună cu Yogi Berra: „Eu merg la înmormântările altora ca să vină și ei la a mea !”[2] Nu că-i haios tipul ?!

                                               *

Orbecăiesc... „Doamne, închid ochii și încerc să găsesc drumul  pe care numai sufletul îl știe, dar niciun cuvânt nu mai ajută, toate sunt semne ale dezamăgirii și ale morții...  Ele au devenit ceea ce n-ar trebui să fie: minciuni.   Nu mai izbutesc să cred în speranță, lumină, dreptate și frumos, câtă vreme ele sunt, neîndoielnic, agreabile  pseudonime ale morții.... Strig și, în sfârșit, mă rog, dar  nu mai știu ce să cer...

            Și de ce-aș fi eu auzit, tocmai eu, când în cele  mai triste momente ale trecerii mele prin lume am tăcut și am mințit în numele adevărului, speranței,   dreptății? Doamne, dacă mor fără să fi reușit să te fac să crezi în ceea ce spun, privește-mi măcar lacrimile,  acum, când niciun cuvânt nu mă mai ajută... Iartă-mă  pentru că exist fără să fi existat.”[3]

Și nemaiștiind ce să cer, doar atât vă rog: reculegeți-vă pentru fiecare mort și străduiți-vă să existați ! Chiar și prin  tăceri adânci, deoarece,  uneori, ele  spun mai mult decât o droaie de cuvinte. Ah, cum mă frige crucea ce mi s-a  azvârlit pe umeri !

                                               *

Nu-mi iese  deloc din minte bătrânul încovoiat de crucea răbdării ce i s-a  pus în cârcă... Așa pricep altcumva vorbele  lui Vintilă Horia despre țăranul de la Dunăre, care  „nu se revoltă niciodată împotriva condiției sale, acceptând marile coordonate ale vieții ca pe niște suferințe necesare sau ca pe o pregătire. Falșii revoltați ai veacului nostru sunt oameni de la oraș, invalizi din punct de vedere spiritual.”[4]  Și cât  călătorim astfel pe pământ, împovărați și provizoriu, învățăm cu de-a sila că „totul se termină prin sacrificii. Totul este doar ritual și cineva trebuie întotdeauna să moară. Fiul Omului, toți fii omului, (...), eu, tu, cel care mă citești acum. Frica și compasiunea zac în memoria noastră și plângem deasupra propriului sânge ca pe malul unui pârâu.”[5]