MOTTO:
În cămin, în Grozăvești,
Ce de clipe studențești,
Numa' bune de povești,
Să le depeni cât trăiești !
Niște clădiri paralelipipedice austere și cam cenușii, nici înalte, nici pitice, înghesuite pe marginea Dâmboviței, așa mi s-a întipărit în minte Complexul Studențesc „Grozăvești” după ce i-am pășit pragul. Asta se întâmpla în septembrie 1983, dar parcă a fost ieri , memoria mea afectivă păstrează momentul cu pricina ca și când n-a trecut de atunci o viață... Noi, „dreptiștii”, eram cazați în Căminul D, ultimul dinspre „ICECHIM”; băieții, adică, laolaltă cu cei de la celelalte facultăți din cadrul universității, cu excepția geologilor, găzduiți în „6 Martie”. Ah, ce-i mai invidiam, norocoșii ! Nu de alta, însă acolo locuiau și fetele de la Drept... În fine, spuneți-mi voi un paradis perfect ! Fiindcă paradis mi s-a părut mie pătrarul acela grozăveștian. Ce dacă stăteam trei inși în cameră ? Deh, cum să mă despart de Radu și de Sorin, pe care tocmai îi cunoscusem și înspre care sufletul meu o luase în galop, conștient că ei îl vor vindeca de singurătate și neliniște. O decizie crucială, semn că destinul își întorsese către mine fața milostivă. Și ignorând norma locativă, am suprapus repejor un pat în încăperea lungă de vreo patru metri și lată de trei și un pic. Am târguit cu chibzuință o mochetă albastră și am azvârlit-o peste linoleumul învechit, am tras un fel de draperii între spațiul cu chiuveta și „dormitor”. Pe o etajeră scheletică ne-am rânduit cursurile tipărite și niscaiva plăci de vinil, iar pe masă am trântit un pick-up. Difuzorul țintuit pe un perete nu ne ajungea ca să ne potolim setea de melomani în devenire, acolo ascultam aproape ritualic „Cenaclul Flacăra” și câte-o transmisie sportivă, atât. Ca orice buni gospodari, ne-am procurat un reșou rotund cu diametrul de circa 20 de centimetri (pitit, bineînțeles !, cu ocazia controalelor de la Centru) și iarna putea să vină, nu ne mai speria neam ! Ehe, ce de cartofi am prăjit pe drăcovenia aia miraculoasă, ce de sosuri am gătit în lunile fără cartelă... Căci, adesea, o vindeam cu cinci-șase sute de lei, bani, nu glumă, și ne cumpăram una, alta. Periodic, ispășeam serviciul obligatoriu în „cazarmă” și frecam molatic holurile căminului...
„Șmotru, hai să facem șmotru
Și să dăm cu banul,
Să vedem cine pică azi.
Cârpa, uite și găleata,
Hai termină-ți treaba,
Nu, nu e un chin,
Strună, merge treaba strună,
Când totul va fi lună,
Atunci, fericiți vom fi, în sfârșit.
Șmotru...”[1]
Cântam și șmotruiam, totul era o distracție. Aidoma se petreceau lucrurile și la cantină, căreia îi mai dedicam lunar o zi, ajutând bucătăresele la decojirea legumelor solanacee și umbelifere (sic!), ori la strângerea farfuriilor de pe banda rulantă. Dereticam prin aburul îmbietor și ne ghiftuiam ca niciodată, cu ochii la sărmanii „blatiști”, atenți să nu rateze resturile de mâncare lăsate în blide de lingavi. Haleala, nu foarte diversificată, ne astâmpăra foamea, iar în jurul mesei socializam cu aprindere sau flirtam, că nu ne oprea nimeni să visăm la îndrăgostire ! Uneori, sătui de eșecurile amoroase ori de vestitele tacâmuri avicole, răbufneam resemnați și oareșcum pieziș cu preceptele morale multilateral dezvoltate...
„Pui, pui, pui și iarăși pui,
Noi mâncăm întruna pui,
Dacă nu-ți place pui,
Tu pune-ți pofta-n cui,
Căci la cantină n-ai să găsești
Decât eternul pui!
Pui, pui, pui...”
Mama lui de pui comunist ! (Mi-i și imaginez pe anticomuniștii viscerali băloșind de satisfacție la citirea sudalmei !) Dar cui îi păsa de meniurile studențești ? Eram într-atât de entuziaști încât stomacul nu ne preocupa defel. Mai ales, amorezați fiind, întrucât să-ți aduci iubita în așternut însemna o mică aventură. Musai, trebuia să negociezi cu portarul și să te rogi astrelor să nu dai nas în nas cu milițenii vigilenți aflați mereu în patrulare. Apoi, s-o duci la baie sau la toaletă... Păi, grupurile sanitare (două cabine) se găseau în devălmășie la capetele culoarului, ca și dușurile (trei la număr). „Ședeam de șase” și îi rugam pe nevoiașii colacatari să-și amâne nițel plăcerile fiziologice. Un pact nescris orânduia bunele moravuri ale studenției și nu cunosc ca sacrosanctul act să fie încălcat de careva. Legea locului, zău, că nu degeaba învățaserăm pe de rost străvechea sintagmă juridică ! Pfu, cât pe-aci să uit de chefurile de pomină din micuța încăpere... Ne desfătam urechile numa' cu muzică bună, nu cu manele ! Droguri? Ptiu, drace, că nu trăiam în America ! Setea ne-o potoleam cu bere la litru, de la „bișnițarii” noștri, și cu vin roșu, la sticlă. Cu merindele de acasă, împărțite totdeauna frățește, pe principiul ce-i al meu e și al tău, umpleam masa festivă. De unde mai mult, că vântul ne sufla prin buzunare ?! Pâinea o luam pe sub mână de la fabrica din Regie, situată la o aruncătură de băț, nu la cine știe ce distanță! Doamne, franzela mirosea a nemurire, îi simțeam căldura pe cerul gurii și o înghițeam pe nemestecate...
Astfel s-a dus studenția mea căministă, „cu umor și fantezie, cu un dans și-un cântec”[2], cu sărbători sentimentalo-erotice, cu lecturi doldora și, îndeosebi, cu prietenia colegilor mei de cameră, Dumnezeu să-i binecuvânteze! Da, de-a pururi, da !, a fost grozav în Grozăvești, cândva... Gata, „este clipa despărțirii, /Reflectoarele se sting”[3]...
Din strada cotropită de vulgaritate răsună o voce de grotă, izgonind brutal basmul de altădată:
„Gheața o țin în buzunar,
N-o țin la gât că sunt rece,
Lil Cagulă schimbă trapu',
Ce naiba se mai petrece ?”