Butoiul lui Diogene. Parapanta - visul lui Icar

30 Aug 2015
Butoiul lui Diogene. Parapanta - visul lui Icar
Îmbinare ingenioasă între parașută și deltaplan, parapanta oferă practicanților senzații tari garantate și o mică fărâmă din arta de a zbura a păsărilor. Pentru cunoscători, dincolo de fazele primare ale zborului, de plăcera planării și de adrenalina momentului, există o anumită stare de spirit, o artă a simțirii vântului, o finețe a manevrelor care conferă siguranță, stil și personalitate fiecărui pilot și încredere în măiestria sa de zbor. Acolo începe plăcerea văzduhului...

La început a fost parașuta: un dispozitiv pentru a micșora viteza de cădere a unui corp lansat de la înălțime, dispozitiv format dintr-un sistem de suspensie și o cupolă, alcătuit din voalură de mătase, care prin declanșare automată sau comandată ia formă de umbrelă. Evoluând, datorită parașutiștilor sportivi, cupola de mătase și sistemele de aterizare la sol s-au modificat de-a lungul timpului. S-a născut astfel parapanta – parașuta zburătoare!

Dotată cu o cupolă dreptunghiulară și cu supape (asemeni flapsurilor de avion) laterale, noua invenție speculează curenții ascendenți și, asemeni păsărilor în zobor, se ajută de aceștia și de forța gravitațională pentru a se deplasa în zbor și a coborî sau urca în funcție de traseul stabilit. Procedeul este pe cât de simplu, pe atât de eficient. După alegerea cu pricepere a unui loc cu curenți ascendenți (platoul Bucegilor sau al Parângului, falezele bătute bine de vânt de la Costinești sau 2 Mai, Vama Veche, etc.) „parașuta” este desfăcută și lăsată pe o pantă în bătaia vântului.

În același timp, cu ea în spate, pilotul așteaptă o pală bună de vânt pentru a se ridica în aer. Odată săltat de pe pământ, urmează adevăratul joc, măiestria cu care pilotul simte curenții și își ghidează parapanta. Astfel, în funcție de înălțimea de la care pornești și mai ales de buna stăpânire a comenzilor în funcție de curenții ascensionali, zborul, o planare dulce, poate dura între câteva secunde pentru începători până la mai multe ore pentru temerarii care, odată lansați din vârf de munte, ajung să dubleze altitudinea și ză zboare practic cu ajutorul curenților calzi și a vânturilor puternice până la distanțe de zeci de kilometri.

Cea mai dificilă etapă rămâne pentru mulți pornirea – alergarea pilotului contra vântului, umflarea parpantei și apoi desprinderea de sol, etape delicate în mânuirea celor câteva comenzi simple ale parapantei. Urmează apoi câteva viraje prin care pilotul caută curenții cei mai buni, înălțarea – o adevărată euforie a simțurilor, mai ales vizuale, când simți că solul rămâne hăt-undeva sub tine și apoi planarea care, în funcție de viteza impusă parapantei, poate fi o alunecare lină prin văzduhul albastru sau o cursă nebunească, cot la cot cu vânturile ori păsările cerului.

Dintre toate mijloacele de zbor fără motor, parapanta este, după planor și deltaplan, cea mai puțin costisitoare și cea mai ușoară, atât la propriu cât și la figurat, echipamentul fiind unul dintre cele mai simple, accesibil tuturor celor tentați de o astfel de cunoaștere a tainelor văzduhului. Cu multă atenție și bine antrenați puteți zbura ca Icar, fără însă a avea destinul frânt al acestuia.
 

Alte stiri din Editorial

Ultima oră