Boema literară de odinioară... (prima parte)

Era vremea aia în care timpul abia se târa, plictisit de plictiseala din jur. Nu-i  cășunase să  muște hulpav  din  carnea vremelnică  a muritorilor și nici nu-i trecea prin minte să se transforme într-un  șarpe constrinctor. Ei bine, tocmai atunci  lui Mircea Micu, copilul „cu  mustăți  între niște  zmei spâni, un drac  printre îngeri cu roți”[1], dar și poetul „în care spiritul se copilărește și se dă în lanțuri la bâlciul  deșertăciunilor”[2],  i s-a năzărit să „deschidă ușile  tuturor coliviilor de cristal”. Căci o „colivie de cristal” e cartea cu întâmplări din tagma scriitorilor, „«acești copii cu suflet curat» care dislocă stele din cerul lor, făcându-le să  strălucească  pe cerul cititorilor”[3]. Ehe,  și ce explozii de lumină a  mai pictat din cuvinte  și ce picanterii a mai cules spre nemurire tipul ăsta, despre care un critic zicea că scrie de toate și deloc rău, motiv să creadă „că nu are niciun pic de talent !”  Eroii  istorioarelor adunate de cel ce mărturisea că scrie fără să-și facă gânduri sunt prozatori și poeți antedecembriști. „Neînsemnații mâzgălitori de hârtie și... brazofagi”, adică,  vorba lui Tudor George, poreclit și „Ahoe”. Care,  odată, „la un colț de stradă, în drum spre casă, singur, dar la fel de volubil, a întâlnit o javră de căţel părăsit şi fără stăpân. Cică s-ar fi oprit noctambulul poet cuprins de o milă ancestrală, ar fi îngenuncheat în faţa flocosului patruped şi l-ar fi întrebat: «Ai mâncat, bă, însinguratule?»

Bănuim că potaia cu pricina ar fi dat un semn al evidentei sale înfometări din moment ce Ahoe s-a scotocit prin buzunare, a scos o hârtie mototolită şi i-a aşezat-o la picioare, dându-i următoarea indicație: «Ia, mă, cuţule, să-ți cumperi un kil de oase. Da' să nu-i bei!»... După care a dispărut  mistuit de noapte, convins probabil că javra cu pricina se află deja în fața vreunei măcelării, cu banii în bot, aşteptând ora deschiderii... ”[4]

          Din acea boemă literară nu lipseau Nicolae Velea („cap cioplit în rădăcina  unui copac noduros”), Fănuș Neagu („lung și deșirat,  slab ca un  fachir (pe vremea aceea), posesor al unor saboți de lemn cu  numărul 47,  producție proprie”, care „rumegă cuvinte în loc de pâine”), Nichita Stănescu („suav blond și nostalgic, mort după iaurt și lapte bătut, vorbind în versuri în jargonul mahalalei ploieștene”), Grigore Hagiu („care dormea cu un  caiet dictando  sub cap, plin de  sonete scrise cu creion chimic”), Gheorghe Pituț (cu  sufletul  său curat „precum un ștergar de Paști”, care, „când râde, curg râuri de lapte și fața sa de copil inocent și veșnic  mirată strălucește ca lumea cercetată de ochii îndrăgostiților”), Gheorghe Tomozei („Nichita l-a botezat «Prinţul». Şi aşa este: stăpân al unui teritoriu inefabil în care intră doar cei ce poartă doi fluturi de aur pe buze şi inima în palmă…”), Adrian Păunescu („Adulat și hulit, zeificat şi râvnit, alungat şi rechemat, urât şi regretat, acest ultim Zimbru liber al Carpaţilor galopează mânat de doruri ancestrale, ca şi cum ar vrea să adune pentru totdeauna în sânge şi sub pleoapele tremurând de emoție toată frumuseţea sublimă a țării acesteia «rotundă ca o inimă».

În multe nopţi m-am gândit la el, de fapt, la felul în care să scriu despre el până când, într-un început de zori, i-am auzit galopul liber şi disperant de frumos trecând dinspre Maramureş spre Cetatea de Scaun a Moldaviei şi atunci l-am botezat: Zimbrul!”)

 De pildă, „Nichita are «casă deschisă» cam 24 de ore din 24; secretara personală nu pridideşte să se uite prin vizor, soneria zbârnâie insistent, admiratorii, prozeliţii, studente melancolice, numismaţi înrăiţi, pictori suprarealiști, redactori de la TV ies şi intră, să-l salute pe maestru, să-l asculte, să «radă»  o gură de votcă, să se... culturalizeze.

La el murmură veşnic o chitară; în bucătărie, trei fete din Ploieşti, fugite de acasă ca să-l vadă pe marele blond, spală pahare şi pun de cafea, un pictor bărbos stă într-un colț şi, privind fioros, aruncă cu degetul culori felurite pe o pânză imensă, un june poet cu plete şi lavalieră stă în genunchi cu «Epica magna» în mână şi-o mângâie ca pe-o amantă, Damian Necula, prozator şi poet, scoate nori de fum din pipa japoneză, maestrul dictează cu voce moale felii de gânduri, metafore uluitoare, secretara bate cu un singur deget căutând literele.

- Unu este mai mare decât doi, A este A, fiindcă şi B este B! zice maestrul şi surâde serafic.

Se face linişte de gheaţă, emoția vibrează ca o strună, junele poet leşină pe podea şi nimeni nu-l bagă în seamă, fetele din Ploieşti nu mai spală pahare, pictorul cu barbă se ridică, sărută mâna maestrului, apoi se întoarce la șevalet și grav, cu gesturi largi, scrie dedesubtul amalgamului colorat «acesta este poetul Nichita Stănescu»! Asistența aplaudă şi oftează, se aud sughițuri mascate de plâns, smiorcăie nasuri...

- Pahare pentru toată lumea! comandă maestrul şi cele trei june, lipa-lipa, vin în vârful picioarelor purtând pe tăvi de metal pahare, păhăruţe, căni de tablă, de plastic, borcane de iaurt şi chiar o călimară. Junele poet bea dintr-un dop de votcă...

Insul cu chitară, în chip misterios de meridional dezmoştenit, trage un acord fin. Vibrează geamurile. Toți încep o melodie nici rară, nici iute, pe versurile maestrului. Numismatul bate tactul în podea. De jos, apar fericiţii vecini care solicită o dedicație şi-l roagă pe numismat să bată tactul, dacă se poate, în tavan, fetele de la Ploieşti scriu ilustrate părinţilor şi-i anunţă plângând că viaţa lor a primit o nouă şi definitivă turnură...

Maestrul se încruntă cu paharul în mână, neliniștit, nemulţumit, iritat... Asistența încremenește. ”[5] De aceea, la un revelion organizat la Casa Scriitorilor  din București  momentul apariției autorului cuvintelor  nepereche este antologic: „Se crapă uşa, încet, lent, insinuant... Cinci tovarășe, una mai interesantă decât cealaltă, intră, se aşază pe două  rânduri şi fac câte o reverență prinzându-și fustiţele în mâini.  Una n-are fustiță, așa că prinde ce poate. Sunt secretarele  personale şi voluntare ale maestrului Nichita Stănescu. Se arată şi dânsul! E înalt, frumos, blond şi din Ploieşti. Spune versuri fără întrerupere. În mâna dreaptă duce un tablou. În mâna stângă, o plasă din care se aude: cling, cling, cling!  Un cling foarte subțire şi greu de identificat. Cred că în plasă are monede antice! Maestrul se aşază cu secretarele în jur şi începe să dicteze. Toate scriu, în afară de una, care croşetează. Croşetează tot ce spune maestrul, şi-i iese!”[6]

Savuroasă este și scena sancționării contravenționale a risipitorului ploieștean, „care se întorcea într-o noapte dintr-o vizită, însoțit de doi-trei admiratori.

Ajunşi în Piaţa Amzei, ora fiind  înaintată, sunt opriţi de doi  milițieni care-și făceau rondul prin partea aceea. Le-au cerut actele întrebându-i de  unde vin și unde pleacă, mă rog, întrebări de serviciu. Cel care citi și buletinul lui  Nichita îi atrage atenția:

- Tovarăşe Stănescu, să vă păstraţi în condiţii mai bune buletinul ! S-ar putea să fiți amendat!

- Dumneata ştii cu cine vorbeşti? a sărit unul dintre admiratori. Dânsul este cel mai mare poet contemporan, Nichita Stănescu! Aţi auzit, nu-i aşa?

Miliţianul deschise încă o dată buletinul, se cufundă din nou în lectură şi zise cu o bucurie reținută:

- Păi, dacă-i aşa, atunci, îmi pare rău, dar trebuie să-l amendez. Am observat că buletinul e expirat de două luni! O amendă de 50 de lei!

- Dumneata nu înţelegi, tovarășe, că dânsul e cel mai mare poet contemporan? repeta exasperat admiratorul.

- Cum poţi dumneata să-l amendezi așa... nitam-nisam?

Miliţianul se gândi câteva clipe, întorcând buletinul pe o parte şi pe alta, şi zise:

- Sunteţi sigur că e cel mai mare poet?

- Indiscutabil!

- Atunci, dacă e cel mai mare, să mărim şi amenda. Îi dăm 150 de lei... replică păzitorul ordinii publice, convins că se orientase perfect în situația dată.”[7]

Culegătorul   acestor anecdote își  notează impresiile din noaptea dintre ani: „E frig, e noapte, e iarnă, sunt copleșit şi emoţionat de  numele şi figurile ilustre din jur. Atmosfera e calmă, destinsă, distinsă şi... distantă. Se aude extrem de des cuvântul maestre rostit pe diferite tonuri. 

Poeţii vorbesc în rime, prozatorii vorbesc în comparații şi descrieri.  Poetesele nu vorbesc, ele «visează şi zâmbesc»! Se aude o muzică fină, îndepărtată, grea, de melancolie, muzică  e harpe şi lire. Lirele nu se văd, nici cei care cântă la ele. Foşnesc rochii și manuscrise. Nu ştim care foşnesc mai tare. Cred că manuscrisele. Se bate de ora zece ca nimic... ”[8] În mijlocul petrecerii, „în cadrul uşii, precedat de un ooo! admirativ se arată  maestrul Eugen Barbu, auster şi gânditor. E singur şi cu Adrian Beldeanu, care-i ţine căciula. Are căciulă de biber cu ajur de hermină, căciulă de prinţ şi Beldeanu o ţine cu amândouă mâinile. Salută! Îşi caută o masă. Dă să se așeze la prima pe dreapta, cum intri... Asistenţa îngheaţă! Vai, dacă se aşază la masa lui Jebeleanu? Cine să-i spună?...

Dar Eugen Barbu nu se aşază. Nu trebuie să-i spună nimeni. Știe! Și dacă nu știe... simte! (Are un fler, dragă!...) Se aşază vizavi de masa care ar veni «prima pe dreapta». Scoate o carte din buzunar, începe să citească şi să adnoteze cu un creion. Nici aici nu se astâmpără! Lucrează și de revelion Aruncăm o privire peste umăr: Viaţa ca o pradă de Marin Preda. Asta citeşte maestrul. Din celălalt buzunar mai scoate o carte pe care i-o dă lui Adrian Beldeanu şi-i recomandă să se lase de pictură. Cealaltă carte se numeşte Paznic de far. Nu ştim cine a scris-o, întrucât maestrul ţine mâinile deasupra numelui. Aflăm noi. Citesc amândoi şi zâmbesc încântați. Asta înseamnă că le place. Nu servesc nimic. Sunt vegetarieni şi-l așteaptă pe Dan Mutaşcu, trimis la Bolintinu după spanac şi ridichi de lună.”[9] Cheful se prelungește, așa încât „în salon mai rămâne maestrul Eugen Jebeleanu. «Eu nu plec (zice), că sunt preşedintele Casei scriitorilor. Iancule, facem inventar de început de an».

«Vreau şi eu să inventariez, se roagă Dan Deşliu, ca să mă înviorez şi cu cinste să lucrez!» Emoţionat, maestrul îl sărută pe obraji: «Vai, ce frumos reciţi! Din cine sunt versurile?» «Din mine», zice Dan Deșliu şi roşeşte foarte tare. «Deci, mai scrii, hoţule» se miră admirativ maestrul. 

Profit de ocazie şi vreau să-i spun şi eu o poezie. «Maestre, îmi permiteți şi mie...» «Dumneata ce doreşti? N-ai auzit că e ora închiderii? Ce-i provocarea asta? Dumneata scrii versuri? Ha, Ha! Bagă-ţi minţile-n cap și du-te la birou, că noi avem treabă aici tovarășe...»

Mă întristez! Nu mă iubeşte maestrul Jebeleanu. Ei bine, nici eu n-o să-l mai iubesc pe dânsul. Ce dacă l-am învăţat la şcoală şi-am rămas corigent la română din pricina lui?...

În timp ce ies pe ușă, trist şi abătut, în salonul spaţios, vegheat de candelabrul de cristal tremurând melodios, începe inventarul:

- O sticlă de Băbească şi două de Borsec, se aude glasul nu ştiu cui...

Ies... În urma mea, în timp ce se trânteşte ușa, aud comentarii şi exclamaţii favorabile.

În minte îmi revine nemuritorul vers: «Începură să tuşească tot trăgând din mărășească!»

Nemuritor vers, dar al cui naiba o fi ?...”[10]

 De privirea  scăpărătoare a bănățeanului nu scapă nici Zaharia Stancu, care „se iscălea îndeobşte cu inițialele Z.S., rotund desenate,   strâns una de cealaltă, împletite şi totuşi clare, o mică schemă, un semn heraldic, o parafă.  Stema lui simplă de fiu de țăran domnind peste un destin strălucitor de-acum...

Era puternic, prevenitor, şarmant, şiret şi agresiv deopotrivă. Emana forță și stăpânire de sine, avea prestanță și transmitea un flux dominator, bărbătesc. Înalt şi suplu până-n amurgul vârstei, cu ochii de-un aIbastru glacial, cu obrazul frumos, «ras la sânge», gardat de sprâncene dese şi severe, avea ceva din eleganța, melancolia si misterul unui prinț nordic îmbrăcat veșnic ca pentru o sindrofie. Rar am văzut țăran adevărat pe care hainele să stea mai «domnește» decât pe el. Toată viaţa lui fusese o aventură fantastică şi mai era încă, la vremea când l-am cunoscut şi când, fără să vrea, dintr-o eroare, m-a angajat la Uniunea Scriitorilor în timpul îndelungatei şi prodigioasei sale preşedinţii.”[11]

  Unul dintre secretarii „padișahului”[12] era Eugen Ionescu, „un ins cu aer cadaveric, cu cap de şobolan năpârlit şi priviri de ştiucă moartă, mă privea placid. Îl simţisem şi apoi îl văzusem. L-am «împușcat» cu privirea şi insul a tresărit.

Era stenograful preşedintelui, un fel de «secretar particular» dacă vreţi, căruia îi dicta ca unui robot, nu mai ştia cum îl chema, ceva cu «escu» în coadă («escu» transformat mai târziu în «esco», căci a catadicsit, fidelul, să-şi părăsească «ţărişoara» fără regrete).”[13]