"Azi serbăm iar victoria", ca să-i citez pe Timpuri Noi. Deşi stau şi mă întreb a cui victorie şi împotriva a ce?
Pentru că dacă e să respectăm adevărul istoric, al doilea război mondial s-a încheiat pe 8 mai, când s-a semnat, la Reims, capitularea Germaniei în faţa aliaţilor occidentali. Dar, pe 9 mai, pentru că licuriciul roşu de la răsărit s-a simţit nebăgat în seamă şi a făcut o criză de nervi, s-a montat în mare grabă o semnare cu repetir şi la Berlin. Însă purceaua era îngropată din ajun. Iar ocârmuitorii de atunci ai României, ca nişte slugi vrednice, au preluat ziua de 9 mai ca "zi a victoriei insurecţiei antifasciste şi antiimperialiste".
Ce simţ ciudat al umorului are şi istoria asta. Am scăpat de dracu' şi-am dat de tac'su. Am scăpat de imperialiştii nemţi şi-am dat de cel mai dur şi sângeros imperiu, imperiul stalinist-stahanovist-comunist. Aşa că mă întreb ce-am câştigat de fapt din toată afacerea asta?
Azi marcăm şi Ziua Independenţei, deşi mai corect ar fi să-i spunem "ziua proclamării independenţei", pentru că proclamaţia a devenit lege abia pe 10 mai, după ce a fost semnată de Carol I. Şi-atunci, poate vă întrebaţi, de ce nu sărbătorim pe 10 mai? Simplu, pentru că aceiaşi luminaţi conducători comunişti au considerat că ziua de 10 mai, care era şi ziua în care se sărbătorea odinioară monarhia, nu cadra cu spiritul omului nou, degrabă clăditor al societăţii socialiste multilateral dezvoltate.
Şi unde mai pui că se potrivea ca o mănuşă bine umflată cu minciuni să sărbătorim pe 9 mai şi Ziua Victoriei şi Ziua Independenţei. Iar delirul a luat proporții cosmice în momentul în care ziua de 9 mai a devenit Ziua Europei. Ce mai foc la gura propagandei naţionalist-cretine cu privire la "predestinarea poporului român"!
Poate politicienii, în pauzele dintre două încercări de a-şi scăpa tovarăşii de ciordeală, vor readuce lucrurile în coordonatele istorice corecte. Deşi eu unul nu prea trag speranţe.
