Pe 13 noiembrie trebuia să ajung la Paris. Mi-am anulat biletul în ultima clipă. Așa a fost să fie, un alt joc al destinului binevoitor. Deocamdată.
Au trecut de atunci aproape două săptămâni. Capitala Franței este încă în convalescență, nici n-avea cum să se vindece de spaimă.
Orașul mă întâmpină cu o posomoreală pe care nu i-o bănuiam. Exuberența de altădată a dispărut, pulverizată de teroriștii-kamikaze. În locul ei s-a instaurat frica, o găsești la tot pasul, își ițește capul orișiunde te nimerești.
Patrule militare înarmate ca în filmele de război scanează bulevardele largi și cam pustii acum. Ce tineri sunt sărmanii soldați! Merg, trei câte trei, se opresc, scrutează împrejurimile și trec mai departe. Pușcoacele le atârnă pe trupurile insuficiente, și grenadele, și pumnalele, și măștile de gaz, și gamelele, și inocența... Îndeosebi inocența. Îi privesc dintr-un bistrou aproape gol.
Arcul de Triumf e peste drum și mi se pare de prisos, e o „superbă inutilitate”, vorba cuiva. Triumful cui? Al demenței, al terorii? Al spaimei? O tanchetă gonește înspre Rue Kleber și țiuie asurzitor. Paralizant. Trecătorii încremenesc și se roagă în șoaptă să fie doar o alarmă falsă. Fiecare îl cercetează pe celălalt de lângă el.
Suspiciunea le-a luat în stăpânire sufletele. Dacă vecinul ascunde în pivniță ori sub recamier trotilul aducător de moarte? Sau colegul de birou? Nimeni nu e ferit de bănuiala în stare să înghețe, să ferfenițeze liniștea de nezdruncinat deunăzi. Deodată, ușa se deschide. Tresar. Mă holbez la inșii care intră și gândurile sumbre mă încolțesc.
Spaima din jur m-a contaminat, deși refuz să mă las strivit de închipuirile sinistre. La o aruncătură de băț, Arcul de Triumf s-a zgribulit. Îmi domolesc temerile. Anevoie.Triumful cui? mă întreb iarăși. Al rațiunii, al păcii? Le vom mai atinge vreodată? Sunt pesimist. Lumea și-a pierdut de mult candoarea, s-a săturat de concordia aparentă și vrea din nou război.
Stăm pe un butoi cu pulbere, gata să explodeze. Ori chiar a început războiul, iar noi ne prefacem că miile de morți răzlețiți prin Ucraina, Siria, Franța, Turcia și aiurea sunt doar accidente? Sirena unei salvări sporește vacarmul stradal, pietonii sar speriați. Isteria se lățeșe în toată hidoșenia ei și forțele nevăzute ale răului încă asediază, imaginar, orașul. Trag de pretutindeni și răcnesc „Allah Akbar!” înspre creștinii care i-au primit și le-au oferit găzduire. În loc de mulțumiri au primit dinamită și ură.
Arcul de Triumf sângerează. Și ce măreț îmi părea cândva. E pipernicit și suspină, inconștiența politicienilor de pretutindeni l-a transformat în ținta unor dezaxați. Politica și religia, cauzele dintotdeauna ale prăpădului mondial, gropile comune ale omenirii. Acolo trebuie căutate pricinile terorismului global. Putoarea de cizme cazone a stricat aerul, e stridentă și irespirabilă. Caldarâmul scâncește sub călcătura grea a necivililor scoși din cazărmi. Parisul dârdâie de frică și noi odată cu el. Multiculturalismul e o altă înfrângere a demagogiei contemporane. Măcar de nu ne-am obișnui să conviețuim alături cu monștrii terorismului.
Marian Nazat
