Arta  căderii la români  

Blestemata tradiție a comisarilor străini la București... Parcă  dintotdeauna, parcă veșnică... De pildă, prin 1940, „Antonescu căzuse de acord cu Hitler pentru instalarea în România a unor «comisari» economici și politici germani și a unor agenți ai Gestapo în fiecare minister, la Banca Naţională şi la Prefecturi, pentru a garanta condiţii normale de lucru.”[1] Numai că, „prin  politica lor cumplită în România, germanii au pierdut bunăvoința unei naţiuni care era pregătită să-i iubească şi să-i admire. În doar cinci luni, ei i-au lipsit pe români de regele lor, de cele mai bune provincii, de revoluţia lor și i-au făcut să se dedea la o orgie a teroarei care a lăsat urme ca după o boală necruțătoare.”[2] Mai apoi au tăbărât comisarii sovietici și vai și amar, noi le dădeam petrolul și ei ne luau grânele, ca-ntre frați,  o nenorocire ! În 1989 am crezut cu inocența vârstei și a experienței politico-istorice precare că  am scăpat pe veci de năpasta asta. De unde, însă, am trecut în urale isterice de la Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste la „Uniunea Sovietică Ailaltă” cu capitala la Washington, adică de la dracu' la tac-su! Fostul ambasador american la București între 1994-1997, Alfred H. Moses, recunoaște cu franchețe, de pildă,  că a „aranjat imediat o întâlnire cu Sorin Dimitriu, noul șef al Fondului Proprietății de Stat (FPS), pentru a mă oferi să-i trimit din SUA un consultant economic pe termen lung, cu care să colaboreze direct pentru punerea în aplicare a planului de privatizare al guvernului. Îi făcusem aceeași propunere cu un an în urmă și lui Emil Dima, predecesorul lui Dimitriu, fără să primesc un răspuns.

            Scopul era acela de a avea pe cineva în permanență la FPS până la mijlocul anului 1997, pentru a lucra direct cu Dimitriu, iar mai târziu de a aduce alţi trei consilieri tehnici cu normă întreagă care să dea o mână de ajutor cu licitaţiile și vânzările prin negociere și să ofere sfaturi privind prezentarea companiilor care urmau să fie vândute investitorilor strategici. FPS-ul a acceptat o parte a pachetului nostru. Programul complet ar fi costat zeci de milioane de dolari, așa că în cele din urmă am ajuns să trimitem o echipă mai restrânsă formată din cinci membri pentru a ajuta FPS-ul să accelereze privatizarea.”[3] Vasăzică, în limbajul de peste Ocean, trimișii nu mai erau comisari, ci consilieri... Iar yankeul mărturisește mândru și defel diplomatic: „I-am convocat pe toți miniștrii noi.”[4] Scurt și imperativ, ca în armată: „La mine, fuga marș!” Să te crucești și să intri în pământ de rușine, zău ! Așa am devenit scutlâc,  cu o  momâie de președinte fericit  nevoie mare că s-a pricopsit cu o șapcă trumpistă și cu un altul, predecesorul său pleș, extaziat la culme că i s-a permis felația cu „Marele Licurici”... Musafirul-guvernator mai povestește că, la preluarea misiunii, „ofițeri ai armatei SUA predau acum la Academia Militară din România”[5] și că „NATO a fost un instrument eficace pentru a convinge România să facă lucrurile pe care oricum trebuia să le facă.”[6] În continuare, „după instalarea noului guvern român, Statele Unite au inițiat un curs de instruire de trei săptămâni pentru ofițerii de poliție. Am vorbit  în cadrul ceremoniei de deschidere. Patruzeci și cinci de ofițeri de poliție erau instruiți, având rang de șef adjunct. (...)

            Am aranjat de asemenea, tot la cererea Cotroceniului, ca Denis Clift, care în urmă cu șaptesprezece ani  fusese consilier  pe probleme de politică externă al vicepreședintelui Walter  Mondale la Casa Albă, să vină la București  pentru a înființa un consiliu de securitate națională modelat după Consiliul Național de Securitate al Statelor Unite, cu sediul la Cotroceni, copiind și în această privință modelul american, în care oficialii Consiliului Național de Securitate sunt găzduiți în complexul de la Casa  Albă. Structura a fost instituită la Cotroceni, iar în 2017 era încă funcțională. Într-o manieră similară, Statele Unite au construit un sistem sigur de comunicare  pentru a-i permite președintelui Constantinescu să comunice cu rețeaua lui de informații oriunde ar fi fost, inclusiv în afara României.

            Românii s-au bucurat și de formare judiciară, atât în sistemul penal, cât și în cel civil. În ceea ce privește sistemul penal, Statele Unite au instituit  în București un grup de instrucție în domeniul criminalității financiare  care să colaboreze cu poliția, băncile și cu Ministerul Finanţelor pentru a ajuta la detectarea și eliminarea acestei probleme crescânde din domeniul finanţelor internaționale. Statele Unite au trimis de asemenea o echipă judiciară la București pentru a-i instrui pe magistraţii și avocaţii români privind procedurile de faliment. (...)

            Echipa de consilieri a Trezoreriei Statelor Unite a venit și ea în România și a avut rezultate tangibile. A redactat o nouă lege a datoriei externe și stabilit mecanismul de licitare a obligațiunilor guvernamentale. Ministerul Finanţelor a adoptat recomandările noastre, stabilind datoria externă care urma să fie răscumpărată și emițând titluri de creanţă cu termene negociate de BNR în calitate de agent al Ministerului de Finanţe. Am încurajat principalele firme de investiții bancare care făceau afaceri cu Europa Centrală, printre acestea numărându-se Merrill Lynch, CS First Boston, J.P. Morgan și Deutsche Bank, să garanteze pentru datoriile românești.

            De asemenea, Statele Unite au adus la București o echipă de supervizare bancară formată din trei persoane pentru a colabora cu Banca Naţională a României. Acest lucru s-a întâmplat după ce Parlamentul a aprobat legea privatizării sectorului bancar pe care noi o recomandaserăm, ceea ce însemna că cele cinci bănci de stat ale României aveau să fie privatizate. Am recomandat de asemenea măsuri de luat după privatizare, care să confere siguranță și prudenţă, respectiv conformitate cu reglementările guvernamentale după privatizare. Pentru a duce la bun sfârșit reformele necesare, Parlamentul a adoptat acte legislative transformând Banca Naţională a României - echivalentul românesc al Băncii Rezervei Federale - într-o instituție cu adevărat independentă, fiind singura instituţie responsabilă pentru emiterea rapoartelor financiare guvernamentale românești, promovând în plus creșterea economică și supervizând băncile din România. În sfârșit, România își lăsa în urmă trecutul comunist și adopta normele economice din Vest.”[7]

           De-ar fi fost doar trecutul comunist, dar ne-am avzârlit la gunoi, ca netoții, și bruma de suveranitate, de independență, hainele noastre tradiționale... Fiindcă ne-au invadat curând comisarii mânați de la Bruxelles în numele Europei Unite, un fel de monstru devorator de identități naționale... Curios (pe naiba !), „partenerul strategic” s-a orientat spre domeniile bănoase -  privatizare, bănci - sau spre cele de forță -  justiție, apărare  și poliție - sub pretextul fals filantropic că „nicăieri altundeva nu a fost mai necesar ajutorul Americii decât în România.”[8] Cât or fi câștigat în contrapartidă hrăpăreții negustori de pe Potomac, căci în capitalism nimic nu e gratis, nu vom ști niciodată, din păcate. Despre Serviciile Secrete,  memorialistul  este mai zgârcit în informații, deși se subînțelege că băieții lui cu ochi albaștri nu ne-au ocolit și că au rămas în  continuare la punctele bucureștene de control și de decizie. Nu de alta, dar naratorul nu se sfiește să scrie că în anii '80 s-a deplasat în România cu „aproximativ doisprezece tovarăși de drum”[9], unul fiind oficial al CIA.

          Nu încape vreo îndoială, „probabil că nu există nicio țară în Europa care să aibă o istorie mai tristă decât România. Românii au istorisiri lungi şi vorbesc cu pasiune  despre relele care s-au abătut asupra țării lor aflate la cheremul altora. Statutul de victimă este un element central al identităţii românești.”[10] Un statut întreținut cu vădit  cinism de toți cotropitorii aciuați pe aici, ademeniți de bogățiile solului și subsolului.

          Și da, imaginea pe care o  prezentăm ălora de afară  dintotdeauna nu s-a modificat neam: „Indestructibila calitate a acestui popor îngăduitor, realist, fatalist, așezat de soartă la granița între Orient și Occident. Două mii de ani de aspră stăpânire venetică, de invazii barbare, de cuceritori lacomi, de domni răi, de holeră şi cutremure, au dat românilor sentimentul semeţ al  calităţii temporare şi trecătoare a lucrurilor.

            Aici nimeni nu se plângea de «sfârşitul civilizaţiei» numai pentru că Hitler a încercat să întemeieze un imperiu de o mie de ani. Un popor care a văzut venirea şi plecarea Imperiului Roman, care a supravieţuit tuturor cotropitorilor barbari, nu crede că ceva poate avea un sfârşit irevocabil. Un astfel de popor are o înțelepciune instinctivă în privinţa straniilor căi ale istoriei, care pare mereu să ajungă la un compromis; de aceea ei se tem mai puţin decât multe alte naţii mari ale Occidentului. Românii posedă în cel mai înalt grad capacitatea de a primi relaxat loviturile soartei. Ei știu să cadă cu artă, cu fiecare mușchi și fiecare încheietură relaxate şi moi, aşa cum numai cei antrenați știu să cadă. Secretul artei de a cădea este, desigur, să nu-ţi fie frică, şi românii nu se tem, așa cum se tem occidentalii. O lungă experienţă în supravieţuire i-a învăţat că în fiecare cădere se pot găsi nebănuite oportunităţi și că, într-un fel sau altul, vor reuși să se pună iar pe picioare.”[11]

          Un  Hopa-Mitică cu milioane de scăfârlii, care cade-n fund și se ridică, nu ? Neam de arlechini, adesea, cu lacrimile  șiroindu-ne pe obrazul prea încercat și la necaz și la bucurie, întrucât râsul-plânsul ni s-a înscris de-a pururi în matricea genetică. Istoria noastră e una a prăbușirilor repetate, a plecării capului în  fața oricărui  venetic cu instincte de prădător năvălit  prin preajmă - de la legionarii  romani și până la comisarii puterilor imperialiste moderne. Exersând de secole în șir căderea, am  devenit un  fel de cascadori, triști  și caraghioși, pe care nimeni nu-i mai ia în serios. Și ce oportunități să mai găsești când stai cu nasul în țărână ori în turul nădragilor ocupantului, cum să mai atingi astfel orizontul, demnitatea, curajul și izbânda ?