Un personaj din cartea lui Alexei Tolstoi, citând din Evanghelie, predică: „Bate-ți copilul cât e mic, ca să ai pace la bătrânețe. Și bătându-l, să nu te lași muiat de înduioșare. Bățul nu ucide, ci întărește. Sângerează-l așadar, căci așa ai să-i mântui sufletul... (...) Treaba merge prost, fraților...Din rău în mai rău... Copiii nu te mai ascultă, smerenia de altădată s-a dus...” Un altul îi răspunde așijderea: „Copiii se nasc în păcat, poți să-i omori în bătaie, tot fără suflet rămân... Sunt copiii veacului lor. (...) Turmă fără păstor, hrană pentru Satana...”
Scena aceasta se petrecea în secolul al XVI-lea, în urmă, deci, cu vreo 350 de ani. De atunci încoace multe s-au schimbat, corecțiile fizice au cam dispărut din pedagogia domestică și școlară, iar folosirea lor te poate arunca în pușcărie. Dar ceva a rămas totuși - neînțelegerile dintre părinți și copii. Un conflict de-a pururea, niciodată stins. Așa că de ce ne-am mai consuma atâta energie pe cel prezent ? Generațiile recente nu sunt nici mai bune și nici mai rele decât cele precedente, noul nu va prididi nimic pentru a înlătura vechiul. De aceea privesc cu seninătate tot ce se petrece în jur. În definitiv, și Satana e un păstor.
*
Din același roman aflu că „sub răposatul țar Alexei Mihailovici, dacă se întâmpla să vină cineva să scoată pe vreun bețiv din crâșmă, ca să nu-și bea și cămașa de pe el, îndată îi spuneai: «Stai drăguțule !... Pierde vistieria ... Vistieria are nevoie și de banul ăsta...» Strigai îndată după caraulă. Veneau armașii, îl înhățau pe cel care te ținea de rău să nu mai bei și-l duceau la Despărțământul nelegiuirilor. Acolo, după ce se judeca pricina, îi tăiau mâna stângă și piciorul drept și-l aruncau pe maidan... Dar voi, șoimilor, puteți să beți fără frică, azi nu mai tăiem nici mâinile, nici picioarele...”
Vasăzică, dreptul la băutură cu nemiluita n-a apărut dintr-odată, nu ! A trebuit să fie retezate mâini și picioare, altminteri secătuia bugetul statului. Să mă mir că weekend-ul occidental, ca și cel românesc, din păcate, înseamnă o beție colectivă prelungă, animalică și neostoită ? Deloc, vistieria publică se îndestulează astfel din exploatarea costisitorului viciu, iar șomii au voie să bea pe îndestulate. Iar o gloată mahmură și lipsită de vlagă e mult mai ușor de ținut în frâu.
De-ar fi numai alcoolul, însă nu, mai sunt și drogurile. Nici aici nu-i ceva nou, fiindcă povestește rusul: „L-au dus într-o pivniță la un grec, să fumeze niște ierburi dintr-un corn de vacă umplut cu apă. Au pufăit până n-au mai știut de ei. Li s-au năzărit fel și chip de drăcovenii, i-a cuprins spaima, dar le-a plăcut.
L-au dus și la baia obștească, pe malul Moscovei, nu atât ca să se scalde, cât să caște gura prin nourii de abur din tinda băii la muierile despuiate care-și acopereau goliciunea cu măturicile. Și priveliștea aceasta îi dădea (...) aceeași plăcută buimăceală ca și ierburile fumate.”
Așadar, nimic altcumva ieri, azi și mâine. „Plăcuta buimăceală” e starea naturală și înadins căutată a individului. Festivalurile Untold, Neversea și celelalte orgii spurcate de care nu vom scăpa în veci ce sunt, dacă nu buimăceli în grup ?
*
Citesc cu fierbințeală: „Ce e muierea? Mreajă pentru bărbați. Chip de serafim ce te îmbie cu ochii mari, dă din picioare, te îmboldește și îți aprinde foc aprig în mădulare.... Ce e muierea ? Cuibar de șerpi, boală mistuitoare, tainiță diavolicească, viclenie fără istov, ispită și momeală a Satanei...”
Ptiu, drace, îmi scuip în sân, dar nu mă las. Merg mai departe, prilej să aflu o droaie de secrete ale femeii, a celei cu „genele înrourate de năvalnicul prisos al iubirii.”
Și ca ființă împielițată, la oficierea căsătoriei împărătești, mitropolitul rostea niște cuvinte în stare să ne cutremure astăzi: „Pentru mântuirea sufletului său, bărbatul să-și bată femeia cu bățul, căci nevolnică și păcătoasă e carnea.” Iar asta în timp ce păcătoasa sta „în genunchi, lipindu-și fața de cizmele de safian ale bărbatului ei.” Știu ce va pătimi, ne lămurește Nikos Kazantzakis: „Femeia e roabă. Când nu se supune, bărbatul ei trebuie s-o bată fără milă, cu cnutul. «Cu cnutul s-o bați, poruncește afurisitul ăsta de Domostroi , și bătând-o s-o sfătuiești. Cnutul doare și în același timp e sănătos. Și să fii atent să nu audă și să nu vadă ceilalți».”
Prin urmare, exista și o pedeapsă îngrozitoare pentru cele care își ucideau soții, un fel de execuție rusească - criminalele erau îngropate de vii în pământ, doar cu capul afară, iar după ce mureau, erau spânzurate cu picioarele în sus. Curată barbarie, legiferată ca atare de un stat sălbatic și primitiv.
Ca să le intre în voie stăpânilor lor, femeile se străduiau din răsputeri, povățuite de codoașe. De pildă, țarinei lui Petru cel Mare i se spune: „Să nu te pierzi la noapte, lebădă. O să te îmbăiem ca la noi la țară, o să te frecăm cu cvas, o să te spălăm cu rășină mirositoare, să te adulmece unde i-o plăcea... Să știi că pentru bărbați lucrul cel mai de seamă e mirosul... Frumoaso, când are să-ți vorbească, râzi, ca să-ți tremure toate cele, râzi încet, din piept.... Mort să fie și tot are să-l apuce năbădăile...” Mirosul... Da, căci „pielea femeii e ca mireasma unei flori.(...) Pentru un desfrânat, ca iubitul nostru rege, nasul hotărăște toate simpatiile sale.” Zâmbesc, nu trebuie să ai nas împărătesc ca să-ți alegi după miros „simpatiile”...
În fine, „baia fu încinsă bine. Slujnicile (...) o întinseră pe o laviță și îi făcuseră vânt cu pămătufuri muiate în izmă și în rășină înmiresmată. Pe urmă, o duseră, fragedă și tânjitoare, în iatac, o pieptănară, o rumeniră, îi înnegriseră sprâncenele și o culcară. Traseră perdelele și Evdokia începu să aștepte...” În definitiv, „o femeie care îmbrățișează pe un monarh, aude cum îi bate inima. Ea aparține istoriei”.
Speriată de aventurile extraconjugale ale țarului, consoarta este sfătuită astfel: „Vai, Măria Ta, nici nu te mai gândi la ea... Auzi, poznă: o maimuță care-i jinduiește numai banii, neagră la suflet, cu pielea lipicioasă... Măria Ta, primește-l în așternut ca o lebădă, duioasă și veselă. Ce mai poate face nemțoaica...?”
Iarăși nimic nou, avatarurile domestice sunt aceleași oriunde și oricând, în palatele capetelor încoronate ori în colibele calicilor...
*
„La voi, îi mărturisi odată un francez țarului, fiecare face ce vrea și nimănui nu-i pasă de țară. Unul se gândește la câștig, altul la hatâruri, altul cum să-și umple burta... Oamenii atât de înapoiați mai găsești, poate, doar în Africa. N-aveți nici meșteșuguri, nici oaste, nici corăbii.. Nu știți decât să luați șapte piei de pe om și acelea proaste...”
Tresar. Cumva este vorba despre România mea de azi, dintotdeauna ? Ori ne tragem din ruși și noi ne fudulim prostește că suntem urmașii lui Traian?
Ei bine, toate astea le-am buchisit de la un muscal - „Tolstoi al nostru”, cum le plăcea bolșevicilor să și-l revendice -, învârtoșit să scrie viața fiorosului Petru cel Mare.
Marian Nazat
www.mariannazat.ro
