A strălucit prin vieţuire călugărească şi, pentru viaţa lui îmbunătăţită, a fost făcut arhiereu. Pentru că propovăduia cu îndrăzneală credinţa în Hristos, a fost prins de mai-marii cetăţii, fiind bătut şi chinuit şi aruncat în temniţă, împreună cu alţi creştini. Când marele şi binecredinciosul împărat Constantin a ajuns, cu voia Lui Dumnezeu, împărat al romanilor, au fost eliberaţi din legături toţi cei închişi şi, o dată cu aceştia, şi Sfântul Nicolae, care s-a dus în Mira. Nu după multă vreme a fost adunat de marele Constantin cel dintâi Sinod de la Niceea, la care a luat parte şi minunatul Nicolae. “Acolo adunându-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. (...) Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă. Despre dânsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască, ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dânsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi Preabinecuvântata Lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfântului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat râvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfântul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stând de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dânsul, cunoscând din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a Sfântului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit” (“Vieţile Sfinţilor”).
Sfântul Nicolae a păstorit poporul creştin până la adânci bătrâneţi, când s-a mutat către Domnul, însă nici după moarte nu şi-a uitat turma. Aşa cum arată Istoria vieţii sale, Sfântul Nicolae a făcut multe minuni, atât cât a vieţuit pe pământ, cât şi după ce a trecut la cele veşnice. Sinaxarul ne spune cum Sfântul Ierarh a izbăvit de la moarte trei bărbaţi năpăstuiţi pe nedrept. Pe când aceştia se aflau la închisoare au aflat când aveau să fie omorâţi şi l-au chemat pe Sfânt în ajutor, pomenind binefacerile pe care le făcuse altora, izbăvind de moarte alţi trei bărbaţi din Lichia. Sfântul Nicolae, cel grabnic ajutător şi apărător, s-a arătat în vis împăratului şi eparhului. Pe eparh l-a mustrat pentru că a defăimat în faţa împăratului pe cei trei bărbaţi în timp ce împăratului i-a arătat şi i-a dovedit că bărbaţii aceia sunt nevinovaţi şi că din duşmănie au fost pârâţi că au uneltit împotriva lui, scăpându-i de la moarte pe cei nevinovaţi.
Sfântul Nicolae este nespus de iubit de copii, fiind cunoscut ca aducător de daruri, dar şi de către cei nevoiaşi, pe care îi sprijină asemenea unui “râu cu apă multă ce curge cu îndestulare”. O veche istorioară ne spune că un bărbat sărac, ce-şi pierduse bogăţiile avute cândva, avea trei fete foarte frumoase. Lipsit de toate cele de trebuinţă, rămăsese fără hrană şi îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele spre desfrânare. “Auzind Sfântul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţându-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dânsul şi a cugetat ca astfel, cu mâna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. (...) Aşadar, luând o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncând-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa.” (“Vieţile Sfinţilor”).
