Născut în anul 1730 la Săliştea Sibiului, într-o familie de dreptcredincioşi ardeleni, încă din tinereţe Cuviosul Gheorghe a simţit în suflet duhul vieţuirii călugăreşti. Persecuţiile împotriva ortodoxiei, care cuprinseseră Transilvania, l-au determinat să treacă în Ţara Românească pe când avea 19 ani. Biograful său, Protasie Ieromonahul, mărturisea că, iniţial, Sf. Cuv. Gheorghe a intrat, la Bucureşti, în slujba mitropolitului grec Rosca.
În 1750 a plecat împreună cu părintele său sufletesc la Constantinopol, apoi la Muntele Athos, unde a vieţuit la mănăstirea Vatoped, loc în care a ajuns rasofor şi diacon. După moartea mitropolitului a fost ucenic al stareţului Paisie, la schitul athonit Sfantul Ilie, prin mâna căruia a devenit călugăr, apoi, în 1754, a fost hirotonit preot. În vremea petrecerii sale la Muntele Athos s-a întărit duhovniceşte, iar în 1763 l-a însoţit pe Cuv. Paisie, la Mănăstirea Dragomirna, unde s-a nevoit doisprezece ani ca ieromonah, duhovnic şi econom al obştii care a ajuns să numere 350 de vieţuitori.
“Siliţi însă, de ocupaţia austriacă instaurată, în 1775, asupra Bucovinei, 200 de calugări de la Dragomirna, între care şi Cuviosul Gheorghe, s-au mutat, împreună cu năstavnicul lor, Paisie, în părţile nemţene, la Mănăstirea Secu. Patru ani mai târziu, în 1779, primind stareţul Paisie sub ascultare şi Mănăstirea Neamţ, dimpreună cu Mănăstirea Secu, Gheorghe l-a urmat şi în marea lavră nemţeană, unde a mai petrecut încă vreo doi ani de zile în obştea care număra acum vreo 700 de fraţi. În anul 1781, dorind a-şi împrospăta amintirile uceniciei sale din Sfântul Munte şi, luându-şi întru aceasta binecuvântare de la părintele său sufletesc, a pornit pe drumul către Athos.
Ajungand în Bucureşti, a fost însă oprit în Ţara Românească de către mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787) şi de către un vechi prieten, ieromonahul Macarie, de la mitropolie, şi dânsul ucenic al stareţului Paisie, care, prin multe insisţente, l-au determinat să primească a revigora viaţa în schitul Cernica, aflat în totală părăsire de peste trei decenii. Lucrarea ce i s-a încredinţat era de a orândui şi în această parte a pământului românesc o mănăstire cu aleasă viaţă de obşte, după tipicul Muntelui Athos şi al obştilor paisiene din Moldova. Păstorind cu jertfelnicie şi mult har, a refăcut vatra cernicană, adunând, in jurul său, în doar cinci ani, o obşte de 103 ucenici.(...)
Roadele cârmuirii sale din chinovia Cernicăi au facut ca, în 1793, mitropolitul Filaret al II-lea să-i dea în seamă şi Mănastirea Căldăruşani, conducându-le efectiv pe amandouă din aprilie 1794 şi până la moartea sa, în decembrie 1806, locuind, pe rând, în fiecare dintre ele şi aşezând parinţi egumeni care să le poarte de grijă, mai ales când el însuşi era plecat în cealaltă parte”, subliniază părintele Florin Şerbănescu. S-a mutat la cele veşnice la 3 decembrie 1806, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica. Sfântul Cuvios Gheorghe este unul dintre cei mai de seamă cuvioşi români, înnoitor al monahismului românesc, care a cârmuit cu tact şi roade deosebite pentru cele două mari obşti călugareşti muntene.
