Oare mai există cineva în ţara asta care să nu-l fi ascultat măcar o dată, de cinci decenii încoace, pe Mircea vintilă? “Und’ te duci, tu, mielule?”, „Lordul John”, „Pământul, deocamdată”, „Bade Ioane”, „Popa Nan”...câtă tinereţe risipită în cântec, câtă cutezanţă adunată în vers!
Cu vocea sa absolut unică, inimitabilă, domoale ca o mângâiere, caldă ca o şoaptă de iubire, graseiată ca un zâmbet, a fost printre primii pionieri ai muzicii folk de la noi, printre primii trubaduri ai anilor 70 (alături de Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu, etc.), care, aproape jumătate de secol, au înnobilat şi au sporit valoric muzica pop de la noi.
Prietenii îi spun „Ciocu”, dar nu pentru că ar fi purtat vreodată mustăţi sau barbişon, ci de la diminutivele copilăriei „Mircea-Mirciocu-Ciocu”.
Rămas unul dintre cei mai importanţi interpreţi de muzică folck de la noi, care nu s-a depărtat de acest gen din 1974 încoace, Mircea Vintilă își are templul său muzical, turnul său de fildeș care a rezistat neatins de peste patru decenii indiferent de etapele și curentele prin care au trecut muzica noastră și a lumii, în această (aproape) jumătate de secol.
Cam tot ce a compus și a interpretat Mircea Vintilă în tot acest timp este ascultat cu bucurie și azi. Cum nu i-a lipsit inspirația, a fost veșnic într-o „perioadă de glorie”, din tinerețea cu plete și cohorte de fete frumoase roind în jurul său, până la maturitatea șarmantă a ultimilor ani.
Era atât de bun și de iubit de public încât și-a avut un loc de cinste preț de 9 ani în Cenaclul Flacăra (1973-1982) și o bună frecvență la multe emisiuni ale TVR, când alții nici nu visau să deschidă măcar poarta acestei instituții.
S-a născut la 23 martie 1949, în București, în Cotroceni, și simţind că are chemare pentru muzică încă din copilărie, își pune tatăl să-i cumpere vioară, pianină și, mai apoi, chitară.
Deși a urmat Școala de Muzică, clasa violă, a optat definitiv pentru chitară, cântând cu prietenii prin parcuri. Copilăria și-o petrece jucând fotbal pe stradă, furând cireșe de la vecini și jucând tenis cu piciorul.
A terminat Liceul „Gheorghe Lazăr”, a chiulit la greu în Cișmigiu, dar a și stat cu burta pe carte, din moment ce a luat examenul și a absolvit Institutul de Construcții București (1974), într-o vreme când nu era ușor să intri la facultate și nici s-o termini.
Urcă pe scenă și cântă, în 1971, alături de alți artiști cunoscuți ai vremii (Marcela Saftiuc, Mircea Florian, Doru Stănculescu) la primul festival studențesc de muzică folk, apoi la Clubul 303 aparținând Universității Politehnice București, la Clubul Universitas, la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa” și în Cenaclul Flacăra.
Are la activ numeroase premii câștigate și o discografie impresionantă, atât solo, cât și cu Pasărea Colibri, și face multe turnee în străinătate, în special după 1990, mai ales în formula de trupă cu Pasărea Colibri.
Cel mai important proiect al său, după Revoluție, se leagă de trupa Pasărea Colibri, grup fondat în 1992 alături de Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici, lansând împreună trei albume de folk-rock de mare succes: „În căutarea cuibului pierdut” (1995), „Ciripituri” (1996) și „Cântece de bivuac” (1999) și efectuând turnee în SUA, Canada, Germania etc.
După ce, în 2003, Pasărea Colibri își încetează activitatea, trupa Brambura este cea care îl acompaniază pe artist, fie în studiourile de înregistrări, fie la spectacole ori în turnee. Momentan este prezent pe scenă la diverse festivaluri (în primul rând la Festivalul Folk You – Florian Pittiș) sau la concerte.
Astăzi, cunoscutul muzician împlinește 70 de ani. Să-i urăm veșnicului trubadur, interpretului cu cea mai bună voce folk de la noi, celui care a lăsat o dâră luminoasă în această muzică a „omului cu chitara”, multă sănătate, ani liniștiți, putere de creație și inspirație în continuare. La mulți ani, Mircea Vintilă!
