S-a născut la 28 iunie 1956, în Săcele, județul Brașov, din tată „moț”, tehnician specializat în industria prelucrării lemnului, și mamă macedoneancă, din Constanța. Cum părinții s-au opus ideii de a face teatru, instinctiv, conștient sau programat (cu gândul de a călca pe urmele tatălui), după liceu, inițial, a urmat cursurile Facultății de Construcții Silvice din Brașov, până în anul II de facultate.
Simțind, însă, că nu are chemare pentru acest domeniu, își face un plan de fugă în America. Numai că, înainte de ajunge în acest punct, la acestă cotitură esențială a vieții, avusese niște „semnale” că ar fi potrivit pentru teatru. Care? În timpul liceului juca teatru la Casa de Cultură, sub îndrumarea actorului Ion Jugureanu. Mai mult! Încă din clasele gimnaziale, învățătoarea sa din Brașov îi alimentase constant acestă pasiune.
Peste toate, dacă la 10 ani, fusese la multe spectacole de teatru în Brașov, peste puțină vreme avea să vadă la București două piese care-l vor marca definitiv: „Visul unei nopți de iarnă”, cu Silviu Stănculescu și Mariana Mihuț, și „Oamnei și șoareci”. La 17 ani , lua Premiul pentru cel mai bun actor, la categoria „amatori”, pentru rolul „Adolescentul”, din piesa cu același nume a lui Horia Lovinescu, jucată la Casa de Cultură din Săcele. Drumul în viață, „cărarea galbenă”, ca-n Vrăjitorul din Oz, era deja trasat.
Astfel, după doi ani de silvicultură, înainte de pasul spre America, se hotărăște să dea examen la teatru, sub semnul lui „ce-o fi, o fi!”, cu gândul că nu are nimic de pierdut. Mai ales că erau 250 de candidați, pe 2 locuri! Dar...stupoare, frenezie, exaltare: ia examenul cu „monologul” din piesa „Îngrijitorul”, de Harold Pinter, și câteva strofe recitate din „Toma Alimoș”. Destinul își spusese cuvântul.
Uită de America, se dedică trup, suflet și minte teatrului și filmului românesc (și nu numai), se căsătorește cu sensibila, fermecătoarea, inteligenta, spontana realizatoare de emisiuni Tv, critic de teatru și film, Marina Constantinescu, având împreună un copil minunat, Luca, viitor mare pianist, elev la liceul „Dinu Lipatti”.
Și dacă tot a rămas în România, și dacă tot este (benevol) tributar tradiției poporului în care s-a născut și format, atunci, după ce a făcut o casă (pe la Parcul Carol), după ce are un copil minunat, mai rămâne să sădească un pom (dacă nu a făcut-o deja!) pentru a se considera un om pe deplin împlinit. Asta ca vorbă populară, deoarece ca faptă în sine, ca menire, ca angajare socială, ca talent dăruit de Sus și nerisipit, este demult împlinit profesional.
Astăzi, viața, îngăduitoarea, unica prin conținut, irepetabila viață îl sărută pe frunte, „însemnându-l” cu cel de-al 60-lea an, dăruindu-i cu generozitate ce este mai simplu în lume, mai dorit și mai de preț: o familie, o carieră și sănătate pentru toți. Să-i urăm, la rându-ne, multe bucurii alături de cei dragi, împliniri, roluri care să-l reprezinte, și să-i mulțumim pentru tot ce a făcut pentru teatrul și filmul românesc. La mulți ani, Mircea Rusu!
