S-a născut la 6 august 1943, în București, într-o familie înstărită, cu tatăl ofițer aviator de elită și mama extrem de talentată, pe care o moștenește în înțelegerea muzicii și a cântatului la pian, încă de la vârsta de 3 ani. Pe la 4 ani, mama l-a învățat notele și prima compoziție interpretată coerent a fost Imul Regal, urmat de cântarea cu două degete a celebrului „Du-mă acasă, măi tramvai!”, auzit la radio.
Începe să studieze pianul și teoria muzicală la vârsta de 6 ani, cu profesoara Eugenia Ionescu. Continuă studiul cu Florica Musicescu (arta pianistică), iar la vârsta de 12 ani este deja sub aripa (muzical) protectoare a academicianului Mihail Jora (armonie și compoziție). Tot atunci, în casa profesoarei sale de pian, d-na Ionescu, o cunoaște pe Cella Delavrancea, cu care se împrietenește mult mai târziu, pe la 20 de ani, când devenise profesoară suplinitoare la Conservator, iar el studia la Universitatea Națională de Muzică din București (1965-1967).
În 1970, la recomandarea lui Mihail Jora, primește Bursa Herder și studiază la Academia de Muzică din Viena. Numai că, datorită refuzului său constant de a-l sprijini public pe Nicolae Ceaușescu, este marginalizat și i se interzic toate călătoriile și concertele în străinătate, adevărată moarte profesională pentru un pianist de statura lui.
Se „răzbună” însă cu vârf și-ndesat după căderea regimului Ceaușescu, când nu l-a mai împiedicat nimic să strălucească pe marile scene ale capitalelor și orașelor lumii: Tokio, Osaka, Anvers, Berlin, Munchen, Budapesta, Cardiff, Paris, Roma, Madrid, Barcelona, Copenhaga, etc. Mai mult, în 1996, susține trei concerte împreună cu Orchestra Filarmonicii din Munchen, sub bagheta dirijorului Sergiu Celibidache, la Munchen, acestea fiind și ultimile concerte ale marelui dirijor, cel care l-a apreciat foarte mult, Dan Grigore fiind singurul pianist român cu care acesta a colaborat.
„Muzica nu e tehnică, tehnica nu există. Muzica e toată trăirea interioară, e bogăția pe care ai acumulat-o după o viață trăită întru cultură. Muzica e un dar născut dintr-o combinație foarte tainică între sunet și epifanie. Am avut, în timpul unui concert de Brahms, senzația că ating recordul de altitudine la care am existat vreodată în muzică. Și asta îmi dădea o plăcere asemănătoare cu cea a alpinistului sau a aviatorului, o euforie a înălțimilor, a muzicii care te face să plutești și cu care să te confunzi”, spunea cu ceva vreme în urmă maestrul.
Astăzi, reputatul pianist împlinește 73 de ani. Să-i urăm multă sănătate, ani frumoși, zile liniștite, să ne bucure pe mai departe cu măiestria sa și să rămână același om vertical cum a fost toată viața. La mulți ani, Dan Grigore!
