Cu un farmec aparte și un magnetism greu de explicat (femeile sunt cele mai „confuze” când vorbesc despre atracția indusă de cuceritorul Dan Chișu) este un personaj pe care, poate, mulți nu l-au văzut vreodată, dar, cu siguranță, au auzit de el.
Este în primul rând un „risipitor”, un distribuitor de cultură (măcar și pentru înființarea Festivalului DAKINO, pentru Noaptea Devoratorilor de Publicitate ori pentru aducerea în țară a lui Kusturica și Bregovici), implicându-se, însă, și în „actul” artistic ca actor și ca regizor.
Este un aventurier (în sensul de călător), un inovator în bucătărie, mânuind bine verbul și condeiul, din moment ce a scos pe piață lucrarea autobiografică „Singur sub duș”, bine primită de public. Cu un farmec aparte, cum numai actorul Sean Connery avea la vârsta lui, Dan a trecut surâzător prin viaţă, trăind-o cum alţii nici nu îndrăznesc să viseze s-o facă.
S-a născut la 21 iulie 1955, la Brăila, tatăl său fiind comandantul penitenciarului din localitate, având mai tot timpul ocupat cu serviciul. De aceea Dan și fratele său (viitor critic literar și redactor la revista „Literatorul”) au făcut parte din generația care a crescut cu cheia de gât.
Copilăria le-a fost însă minunată, vacanțele petrecându-le și la bunicii din partea mamei, la Domnești (Argeș), și la cei din partea tatălui, la Cheile Turzii. Preferau însă să meargă mai întâi în Argeș și apoi la Cheile Turzii. Motivul? Urau să fie trimiși la cules de prune, la Domnești, care trebuiau adunate în partea a doua a vacanței!
A jucat fotbal în cadrul școlii generale nr.7, la liceu fiind în echipa de handbal care reprezenta școala în diferite competiții. De aici și constituția sa atletică! În tinerețe învățase să folosească mașina de cusut, croindu-și singur pantaloni sau modificându-și cămășile.
Asta l-a ajutat mai târziu când, după liceu, s-a împrietenit cu membrii trupei Phoenix, pe care i-a ajutat la confecționarea decorurilor la spectacolele date la Casa de Cultură „Mihai Eminescu” din București.
Au fost câțiva oameni care i-au influențat major destinul. Când era la liceu, la Brăila, și făcea teatru la clubul de teatru, l-a cunoscut pe Alexandru Tocilescu. Dacă nu-l întâlnea, probabil că ar fi făcut Facultatea de Medicină, cum vroiau ai lui.
Al doilea moment crucial pentru el a fost întâlnirea cu Nicu Covaci, de la Phoenix, când a abandonat tot și-a plecat cu trupa prin țară. Dacă nu-l întâlnea pe Covaci, ar fi rămas la Iași și-ar fi făcut, cu eforturi, o facultate care nu i-ar fi plăcut.
Al treilea om care l-a influențat decisiv a fost Ion Țiriac. La îndemnul acestuia a renunțat la turism (unde-i mergea foarte bine) și-a înființat primul studio independent de televiziune din România.
Înainte însă de asta, a încercat să intre la IATC de câteva ori, a fost ghid turistic și-a aranjat o căsătorie pentru a emigra în Franța, în 1982. Aici, a lucrat la IBM, la Nouvelle Frontiere, în 1988, și l-a cunoscut pe Ion Țiriac.
A renunțat la serviciu și-a organizat turnee de tenis. A călătorit în toată lumea și, în 1992, s-a întors în țară. În ce privește lumea filmului, a jucat în peliculele „Senatorul melcilor” (1995), „Asfalt Tango” (1996), „Faimosul paparazzo” (1999), etc.
A fost regizor și producător al lungmetrajelor „Websitestory” (2010), „Și caii sunt verzi pe pereți” (2012), „București NonStop” (2013) etc, pentru ultimul primind premiul „Coup de Coeur du Jury”, la ediția de acum trei ani a Festivalului filmului de dragoste de la Mons.
Astăzi, fermecătorul, polivalentul „rătăcitor” împlinește 67 de ani. Să-i urăm multă sănătate, bucurii, fericire, ani frumoși și de acum înainte și așteptăm nerăbdători noile sale filme sau alte evenimente „marca Dan Chișu”. La mulți ani, Dan!
