Sunt oameni pe care îi vezi sau auzi o singură dată iar impactul emoţional pe care îl declanşează este puternic şi încrustat definitiv, în memoria afectivă. Vorbim despre har, stea în frunte şi laser în inimă. Se ştie că mulţi sunt chemaţi, dar puţini cei aleşi pentru un destin artistic adiat în lumină.
Vorbesc despre violoncelistul Adrian Naidin cel care, captează publicul, îl duce cu el într-o lume descântată de miracol, îl ridică spiritual acolo unde, uneori, nici nu ştia că poate ajunge. L-am privit şi ascultat de câteva ori şi am văzut un destin cu har. ,,Eu? Dar sunt abia la început...” a spus Adrian Naidin locuit de o modestie proprie marilor caractere. Nu şi-a forţat destinul, l-a lăsat să curgă frumos şi cu rost. A ştiut că, dacă nu a ocupat, la un moment dat, locul pe care îl merita cu prisosinţă, va reveni acolo, cândva, dintr-un zbor vertical, însoţit de sclipirile astrelor. Şi a înaintat, mereu cu zâmbet şi cu dragostea de mână. A absolvit Conservatorul din Cluj şi, la sfârşitul anilor 90, a ales Bucureştiul.
Dăruirea cu care Adrian Naidin pune în valoare poezia lumii este rară şi plină de nobleţe. Îmi spun şi acum că este el însuşi poet, fie şi doar prin hipersensibilitatea cu care percepe poezia. Spune că atunci când l-a auzit pe Eusebiu Ştefănescu recitând ,,Eu nu mă spăl de poporul român”, un poem sublim dureros, semnat de Nichita Stănescu, i-au dat lacrimile. A simţit magia, mantra, miracolul de deasupra cuvintelor. Această putere de a simţi, transferată în muzică şi artă interpretativă are legătură cu îngerii săi puternici, care îl însoţesc permanent, de-a stânga şi de-a dreapta. Cu o charismă personală care face şi luna să se crucească. Într-un timp în care, ai spune că lumea este grăbită, hăituită şi dezinteresată de muzică, poezie şi oglinzi fermecate. Adrian Naidin descântă şi înalţă suflete, prin muzica sa, şi, Slavă cerului! are parte de vizibilitatea şi mediatizarea pe care le merită. Are concerte, spectacole în ţară şi în lume, este invitat în emisiuni, cântă în Orchestra Radio România. Are la butonieră floarea rară a recunoştinţei. Nu îi uită pe cei care i-au prilejuit întâlniri cu propriul său destin, ştie să mulţumească constant şi să se hrănească din admiraţie şi preţuire. Sentimente pe care le exprimă cu intensitate şi delicateţe, aşa cum procedează mereu când este vorba despre cantautorul Gheorghe Gheorghiu, cel care l-a intuit, l-a simţit şi i-a oblăduit cândva, parcursul artistic.
Am întâlnit în Adrian Naidin, un om fericit. Un om al performanţei continue, care visează, se bucură, trăieşte cu voluptate miracolul clipei care tocmai trece, injectându-i rost şi semnificaţie. Îşi doreşte ca într-o zi să dirijeze o orchestră simfonică, şi parcă îl văd deja, cu ochii închişi, având în minte partiturile pe care le memorează, după cum mărturiseşte. Aşa se înalţă viaţa frumos, într-un zbor distilat de forţă şi lumină. Prin artişti ca Adrian Naidin care celebrează spectacolul maiestuos al lumii. Cu mâini aurite, prizonier al violoncelului încrustat într-o poveste în care ninge cu sclipiri deasupra anotimpurilor. Şi parcă, lumea se reinventează pentru un anume segment de timp, mai curată, mai limpede, mai frumoasă.
Specialiştii, criticii muzicali pot scrie în cunoştinţă de cauză despre arta interpretativă a lui Adrian Naidin. Publicul scrie în aer omagiul sonor, aplauzele prelungite cu care încarcă văzduhul. Nouă ne rămâne doar să încercăm să scriem un poem. Un poem rostit în silabe de vrajă şi descântec. Un destin cu har, un poem numit Adrian Naidin. În liniştea dintre cuvinte, se aude scrijelind sonor a jale şi iubire, violencelul.
