Dacă zidurile ar vorbi, ar lua în derâdere profețiile de acum 2.000 de ani ale nostalgicului Ovidiu, încrezător că „aceste ziduri nu vor observa trecerea timpului”. Astăzi, creatorul „Metamorfozelor” și-ar da seama că trecerea timpului pune întotdeauna la încercare creația omului. Cele mai vechi mărturii ale existenței unei comunități umane din Dobrogea (și din țară) urcă în timp până în perioada paleoliticului mijlociu (120.000 – 35.000 î.H.).
Epoca neolitică începe în Dobrogea prin cultura Hamangia (4.200 – 3700 î.H.), în timp ce neoliticului final îi este specific cultura Gumelnița, în varianta pontică. Fragmente de vase ornamentale, arme, obiecte de uz casnic stau mărturie faptului că în epoca bronzului (2000 – 1200) și în prima epocă a fierului, în Dobrogea, se dezvoltă o cultură caracteristică, la început tracică, apoi getică. Ceramica tracică caracteristică culturii Babadag (sec. XII-VII î.H.), este dovada faptului că populația băștinașă tracică dezvoltase pe întreg teritoriu dintre Dunăre și Mare, precum și la nord de fluviu, într-o perioadă anterioară colonizării grecești, o cultură proprie și originală.
La sfârșitul sec. VI î.H., pe întreg litoralul exista o populație autohtonă capabilă, cel puțin prin vârfurile ei, să prețuiască noile elemente de cultură materială oferite de greci. În acest sens trebuie explicată atât prezența foarte timpurie (sec. VI î.H.) a ceramicii de lux grecești în mediul autohton de la Tariverde, cât și prezența elementului autohton în mediul grecesc-arhaic histrian. Bătut în permanență, încă din cele mai vechi timpuri, de nenumărate ambarcațiuni, de bancarze feniciene, trirome grecești, galere romane, corăbii și caravele bizantine și genoveze, galioane venețiene, bolozaure turcești și șeice căzăcești și aflat la confluența unor mari interese politice, acest tărâm s-a aflat într-o permanentă metamorfoză.
Porniți într-o călătorie de-a lungul itinerariilor istorico-arheologice dobrogene, ce se înșiră din abundență de la Albești și Callatis (actual Mangalia) până la Arrubium (Măcin) și Donogeția (Garvăn), ne oprim cu siguranță la cel mai mare (35 ha) și mai vechi sit arheologic grecesc: Histria. Spre deosebire de Tomis (Constanța), Callatis sau Parthenopolis (Costinețti) ale căror vestigii au fost înghițite de edificiile noilor orașe, Histria nu are în jurul ei decât câmpul, marea și lacul Sinoe. Aici, puternicile aluviuni ale |Dunării au format de-a lungul anilor un sistem lagunar complex, închizând cetății accesul direct spre mare și totodată astupând vechiul port al Histriei, aflat odinioară în golful marin Halmyris.
Mergând mai departe pe malul lacului Golovița, nu ezitați să vizitați ruinele cetății geto-romane Argamum, astăzi la marginea comunei Jurilovca, pe promontoriul numit capul Dolojman. Urcând pe malul lacului Razim, pe drumul ce duce către Babadag, nu ezitați să faceți puțin dreapta și, printre vii, să urcați la cetatea Enisala. Construită de puterea imperială bizantină și de cea comercială genoveză în scop militar și de supraveghere a drumurilor de pe uscat, și mai ales de pe apă, cetatea a avut un rol militar, politic și administrativ, într-o perioadă în care gurile Cerneț și Dunavăț nu erau încă blocate, iar actualul lac Razim era încă un golf al Mării Negre.
Șerpuind apoi pe malul lagunei, ajungem la Agighiol, faimoasa necropolă tumulară getică din care provine un celebru tezaur de argint, actualmente aflat la Muzeul de Istorie din București. De-a lungul brațului Sf. Gheorghe, vom trece succesiv, în drum spre Tulcea (Aegyssus), de cetățile Halmyris (Murighiol) și Salsovia (Mahmudia), unde prezența a două foste castre romane, a unui debarcader antic și a numeroase inscripții atestă un important sit al corăbierilor. Trei dintre cele mai interesante și mai puțin cunoscute vestigii antice se află la Noviodunum (Isaccea), Arrubium (Măcin) și Dinogeția (Garvăn).
Prin poziționarea lor geografică și strategică, fiind așezate lângă unul dintre principalele vaduri de trecere ale Dunării, loc pe unde se pare că a trecut fluviul și regele perșilor Darius în anul 514 î.H., anticele cetăți au fost prezente la toate evenimentele istorice prin care a trecut străvechea Dobroge. Decăderea și distrugerea treptată a acestor centre înfloritoare începe în sec. VI, o dată cu atacurile sciților ce au urmat retragerii armatelor persane ale lui Darius. La începutul sec. VII, din cauza atacurilor avare și slave viața se stinge treptat în acest colț îndepărtat al unui imperiu roman aflat deja în declin.
