Comparabil cu cele mai frumoase castele din Europa, cu o arhitectură pe care, de regulă, doar mâna fantezistă a unui ilustrator de cărți de povești îndrăznește să o deseneze, castelul Corvinilor se ridică semeț pe o culme de deal țuguindu-și turnurile spre binecuvântarea cerească, cea care a îngăduit să rămână și astăzi în picioare, după șase secole de faceri și prefaceri omenești. Și, dacă turnurile reci, unde plângeau și suspinau, pe timpuri, tinere domnițe (ca-n versurile lui Bolintineanu), au fost o vreme pustii, dacă în largele săli de piatră n-au mai foșnit demult rochiile de bal ale jupânițelor și n-au mai răsunat sec pintenii înzăoaților războinici, azi, castelul vuiește în orice perioadă a anului de glasurile când uimite, când vesele, ale turiștilor veniți să-l viziteze.
Să ne continuăm și noi imaginara vizită a castelului. Așadar, cum ziceam, splendorii din exterior se adaugă minunățiile interiorului. Voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara a schimbat castelul într-o reședință somptuoasă, cu săli de recepție, sală specială rezervată dietei, apartament personal, capelă și diferite accesorii, pe aceeași măsură a unui edificiu destinat fastului. În total, subsolul, parterul și etajele castelului cuprind 50 de încăperi. La parter, în dreapta intrării, se află o sală mare – sala cavalerilor – zidită în stil gotic, împărțită prin coloane octogonale de marmură roșie în două nave și purtând data de 1452.
Exact deasupra ei, construită tot în vremea lui Iancu de Hunedoara, se află sala dietei. Această sală monumentală este transformată mai apoi, de Bethlen, în trei încăperi mai mici. Picturi murale, medalioane împodobesc pereții unora dintre încăperi. În aripa Matia, din stânga porții de intrare, prurtând amprenta stilului renașterii, se păstrează legenda despre originea Corvineștilor, unde, pe lângă alte figuri, pe un stâlp, se vede portretul unui copil (Iancu de Hunedoara), fiul frumoasei Elisabeta Mărgineanu, fiică de cneaz român din Teliuc, soția lui Voicu. Pe alt stâlp se vede un corb. Se știe că Iancu de Hunedoara și-a luat drept stemă un corb cu inelul în plisc, iar drept nume, adăugat, Corvin (corvus=corb).
În curte se păstrează o fântână, adâncă de 30 m, săpată în piatră de prizonierii turci. Pe ghizdurile ei este o inscripție pe care mulți au tradus-o (ca să sporească legenda) cu vorbele ”apă aveți, dar suflet n-aveți”, în realitate turcul care a scrijelit-o spunând cum se numește și unde se află. Drept în fața porții de intrare se află capela, construită în stil gotic în prima jumătate a sec. al XV-lea. Este cea mai originală parte a castelului. În sec. al XVII-lea, castelului i s-a adăugat aripa de sus, în forma actuală. În 1854 a trecut printr-un incendiu, însă restaurarea, începută în 1956, a urmărit să-i redea aspectul original. Reparații la castel au fost efectuate chiar și în anii trecuți.
Veche de pe vremea Corvineștilor este, în oraș, și biserica greco-catolică ”Sf. Nicolae”, de deasupra Cernei, față în față cu castelul.Monument istoric, biserica a fost construită curând după privilegiul din 1458 dat de Matei Corvin ”sârbilor și valahilor” de a-și zidi bieserică nouă. La 1634 bisericii i s-a adăugat un pronaos. Biserica este în formă de cruce greacă înscrisă, cu bolți din cărămidă. Are adausuri și mai recente. Turnul de la intrare dateaază din anul 1827. Arhiva bisericii păstrează documente regale, pergamente, din 1364, 1450, acordând titluri de noblețe câtorva români.
Chiar dacă, în momentul de față, Hunedoara și-a pierdut (din păcate pentru locuitorii săi) renumele de mare centru siderurgic și metalurgic, îi rămâne totuși ca zestre istoria celor 600 de ani închisă între zidurile castelului Corvinilor, cu speranța că din acel punct poate porni oricând zvonul unei epoci mai bune.
