Dacă cineva ar vorbi despre Bacău, primul gând ar fi că orașul în sine și împrejurimile n-ar avea prea multe de oferit. Numai că, adâncindu-se în cugetare, din tainițele minții ar răsări Târgu Ocna, Valea Trotușului, Valea Uzului, Valea Cașinului, Tescanii și Slănicul – ”Perla Moldovei”.
Localitate de vamă, punct de tranzit, scaun de judecată, centru comercial și oraș de reședință după unirea, din 1661, a ținutului Bacăului cu ținutul Trotușului, urbea ajungea una dintre cele mai înfloritoare orașe din Moldova. Atestat documentar încă din secolul al XV-lea (urmele de așezări omenești descoperite datează de peste 4.500 de ani), orașul era un vechi punct de vamă și târg, ajungând, la începutul sec. al XV-lea, cel mai important centru administrativ al Moldovei, în care Ștefan cel Mare ridică mari curți domnești.
Tot aici se afla sediul unui înalt dregător, al fiului său, Alexandru, împreună cu acesta zidind în 1451 Biserica Precista. Un document – privilegiul comercial emis de către domnitorul Alexandru cel Bun în anul 1408 – amintește de ”înfloritorul Târg Bacău”, aserțiune reiterată în lucrarea ”Descriptio Moldaviae” de către Dimitrie Cantemir, domnitor având concepții europene, primit fiind în final de secol al XVII-lea între membrii Academiei din Berlin.
Mult mai târziu, tot pe aceste meleaguri, se năștea poetul George Bacovia. Și chiar dacă în vremea sa urbea ar fi respirat monoton, în ritmul cadențat al ploii, înglodată fiind în noroaie provinciale, astăzi, orașul se înalță viu, aurit de soarele tomnatic cuibărit în cosițele rebele ale tinerelor ce trec pe trotuare cu dragostea de mână. Tot ce are acum nou Bacăul a apărut în ultimele decenii precum ciupercile după ploaie. Iar dacă ziua e aurit de soarele amiezii, pe înserat, vin tineri ”menestreli” cu chitări în mâini, să-i cânte la porți, înveselindu-l. Atunci e vremea când fetele Bacăului ies să-și plimbe pe străzi și prin parcuri tinerețea și frumusețea răscolitoare.
Dacă multe orașe formează un tot unitar prin îngemănarea a două părți distincte: orașul vechi și orașul nou, s-ar părea că Bacăului îi lipsește prima jumătate. Asta nu înseamnă însă că Bacăul aste un oraș vitregit. Totuși, în afară de Palatul Administrativ, Biblioteca Municipală, Teatrul de Stat – ridicate în sec. al XIX-lea, și Biserica Precista, aproape toate clădirile urbei au vârste mai mici de jumătate de secol.
Cea mai cunoscută, cea mai străbătută și cea mai elegantă arteră a orașului este strada Nicolae Bălcescu, unde, de dimineața și până seara, există o agitație pe care doar în furnicare o mai poți găsi. Magazine cu firmă și firmamente, pasaje în care ”se produc” zilnic gureși menestreli autohtoni, terase și restaurante cu muzică și umbrele, încântă și zăpăcesc totodată pe călătorul rătăcit pe trotuare. Dacă e vară, îți revii însă îndată ce, toropit de soare, ajungi pe marginile de piatră ale unei fântâni arteziene, pe aleile umbrite ale unuia dintre cele trei parcuri ale urbei sau la ștrandul cel mai cunoscut : insula de agrement.
Chiar dacă aproape intrăm în iarnă, nu putem să nu vorbim de insula de agrement a băcăoanului, cu gândul și amintirea neștearsă a verilor trecute. Astfel, ca să ajungi pe insulă nu trebuie să ieși din oraș. Strada, blocurile, buticurile, se întind până la câțiva pași de un mic pod de piatră ce leagă ”uscatul” de ”insulă”. Plătești o taxă de intrare și ești Robinson Crusoe, stăpânul insulei. Numai că, din tufiș, nu-ți apare un Vineri slut și necioplit, ci o armată întreagă de ”amazoane” seducătoare, sumar îmbrăcate.
Ștrandul are plajă cu nisip și locuri de joacă pentru cei mici. Cei mari au două terase unde se pot răcori cu bere sau șpriț la gheață. Pe înserat, când luminile orașului sunt mai ademenitoare decât umbra parcului, te îndrepți din nou spre centru și intri într-o discotecă, într-un bar de noapte sau pur și simplu zăbovești la o terasă până când lucesc mai aprins stelele și răsare luna.
