Un oraș nu e intelectual prin numărul clădirilor culturale, unde tinerii învățăcei deprind să țină condeiul și să deschidă gura, ci prin marile personalități care, cu înălțimea lor meditativă și dominatoare, împrăștie ca o undă, până departe, și duhul urbei în care s-au format.
Decenii întregi s-au ridicat generații după generații între zările ieșene, visând cu stelele, trudind cu slovele, făurind o aureolă strict ieșeană. Tot ieșeană a fost și armonia Eminescu, și zvonul Creangă, și zeflemeaua cu monoclu Petrache Carp, și gravitatea statuară Maiorescu, și zâmbetul Alecsandri, și veninul tonic Gheorghe Panu. Ca să nu mai vorbim de zimbrul Moldovei, Sadoveanu.
”Junimea” cu a sa ”Convorbiri literare”, acel amestec de cultură și bun-simț, de entuziasm și ironie, de credință și scepticism e templu moldovenesc, clădit între zările ieșene. La fel și ”Viața contimporană” condusă de neobositul Garabet Ibrăileanu. Și dacă la ”Viața contimporană” (sau românească) erau redactori sau colaboratori figuri ilustre precum: Topârceanu, Demostene Botez, Paul Bujor, Mihai Ralea, Philippide, Otilia Cazimir, Hortensia Papadat-Bengescu, cea mai evidentă personalitate era, desigur, conu Mihail Sadoveanu.
Despre acesta, Ibrăileanu povestea la un moment dat unui confrate mai tânăr: „Domnule, toată valea Moldovei, toată lunca Siretului sunt Sadoveanu. Acolo te descoperi în fața artei lui Sadoveanu. Asta înseamnă literatură: să-ți aparțină natura. Sadoveanu e cel mai pur arcuș al prozei românești. Moldova, toată Moldova, e vioara pe care cânta Sadoveanu.
Luna, pe care o vezi răsărind la Agapia deasupra brazilor negri, cu lumina ei fecioară, e a lui Eminescu. Nimeni nu i-o poate lua. El o dăruiește plină, de câte ori răsare, lumii românești. Sadoveanu a dăruit României valea Moldovei și lunca Siretului.
E teribil omul acesta, domnule! Are niște ochi mici de elefant și vede tot, nimic nu-i scapă. Am călătorit odată, cu el și alți amici, pe Bistrița, cu plutele. Eram scandalizat! Eu mă agitam ca un negustor de haine vechi care se târguiește, pe când Sadoveanu juca poker, pe Bistrița. Nu se uita la nimic. Nu vedea nimic. Fierbeam! Să-l auzi pe Sadoveanu la Toance, în loc să urle, că spune placid: full de popi! Ei bine, domnule, peste o săptămână îmi trimitea o nuvelă pentru revistă.
Văzuse tot, domnule! Nimic nu-i scăpase. Înghițise Bistrița cu Toance cu tot, pe când juca poker. Până și un cuc, pe care-l auzisem cântând în timpul drumului, cânta în nuvela lui „mirat”, așa cum cântase în natură. Vezi, domnule, asta-i bătrânețea: pornești cu landoul de la Pașcani, și-n loc să ajungi la Ceahlău, Ajungi la Eminescu și la Sadoveanu!” Așa erau cei ce au dat faimă Iașului: uriași în măreția lor spirituală.
Azi, numai muzeele și nume de universități (și Iașiul are nu mai puțin de cinci universități!) le transportă spiritul dint-un timp în altul făcându-i vii, cum vie le este prin veacuri opara. Douăsprezece case-muzeu, cu obiecte și mobilă din timpul vieții, sunt ca altarele păgâne la care sufletele evadate din împărăția lui Hades vin peste zi să ia ofrada: bucuria de-a vedea vizitatorii trecând pragul încăperilor și-a se „adăpa ” la izvorul spiritului nesecat al celor ce au fost.
