Tributari unei vechi meserii ivită demult, încă din zorii omenirii, mânaţi de pasiune, instict şi în primul rând de nevoile existenţei şi convieţuirii în plan social, pescarii de la Marea Neagră îşi petrec jumătate din viaţă plutind în bărci rudimentare pe valurile liniştite ori învolburate de furtuni ale întinderilor nesfârşite de ape, în speranţa că se vor întoarce cu plasele pline, ca acum 2000 de ani, când Sf. Petru, sub ocrotire divină, după o captură uriaşă, devenea pescar de suflete.
Astfel, cu moştenire lăsată din tată-n fiu, pescarii din 2 Mai îşi încep fiecare zi dând din barcă bineţe cerului, valurilor şi zărilor întinse. Cu soarele pe umeri trec trăgând vârtos la rame, în speranţa că se vor întoarce la ţărm cu lăzile pline de peşte.
Şi nu le e teamă de nerodnicie, fiindcă în spatele lor, tot de cu zori, Sf. Petru le veghează bărcile şi plasele întinse.
Ora 4.30. Când abia se îngemănează ziua cu noaptea, câte una sau în grupuri mai mici, pe dealul dinspre mare apar siluetele pescarilor. Fluierând vesel sau povestindu-şi unul altuia întâmplări pescăreşti trec pe lângă plaja nudiştilor fără s-o ia în seamă, căci la ora respectivă nici cei mai aprigi doritori de ultraviolete nu catadicsesc să mijească ochii.
Sunt îmbrăcaţi cu haine mai groase, cu cizme de cauciuc în picioare, iar pe cap poartă pălării sau fesuri, fiindcă tare răcoroase sunt dimineţile în largul mării!
Ajunşi la cherhana se aşteaptă unul pe altul sporovăind de zor sau suduind câinii hămesiţi de foame, îşi verifică vâslele şi bărcile ori trag câte o duşcă de vodcă sau vin, plimbând cu prietenie sticla din mână în mână.
Curând se întregeşte toată trupa. Fiecare echipaj lasă barca la apă. Din mare, soarele dă semnalul răsăritului. În liniştea dimineţii vâslele clipocesc ritmic.
Doar cocoşii din ogrăzile satului se aud din ce în ce mai stins, cântând pentru a treia oară, ca la vânzarea cu sărut a Iudei.
De regulă, plasele sunt aşezate acolo unde curenţii marini mână bancurile de peşti. Malurile nu se mai văd, se intuiesc numai. Se dă la taliene de mare. Cunoscând drumul, pescarii ajung exact în dreptul plaselor.
Talienele sunt, de fapt, nişte plase aidoma unor pânze unduind în apă, având spre centru un sac de colectare a peştelui. Sunt întinse în formă de cruce, fiecare extremitate a axului fiind legată de o plută cât o ghiulea de mare. De-a lungul celor două axe, ca nişte perdele agăţate de galerii, sunt plasele.
Bancul de peşte dus de curent se izbeşte de una dintre plase şi este direcţionat spre centru, unde se află sacul de colectare, de forma unui cornet de îngheţată. Odată intrat aici, peştele nu mai ajunge decât pe fundul bărcii ori direct în lăzi.
Cu mişcări sacadate, pescarii deşeartă sacul colector. O ploaie vie, argintie, ca un guguloi de mercur spart în mii de bobiţe tremurătoare, se prăvăleşte în barcă. Sunt hamsiile care, fără apa dătătoare de viaţă, foşgăiesc printre cizmele de cauciuc.
Printre ele hanuşii şi guvizii dolofani abia se mai văd. Stoluri de pescăruşi se rotesc în jurul bărcilor, ţipând voios şi furând fără teamă peşte din plase sau direct din barcă. Golit, sacul este aruncat din nou în apă şi din nou scos a doua zi.
După două ore de la ieşirea în larg, chiar dacă la întoarcere sunt mai grele, bărcile sunt aduse la mal cu aceeaşi ritmicitate. În faţa cherhanalei peştele este împărţit între pescari, o parte se ia acasă, o parte se dă şefului, iar ce rămâne este vândut cârciumilor sau restaurantelor din zonă ori din ţară. În zilele de lucru, pescarii îşi pregătesc acolo vestitul lor borş de peşte.
Unii, doar în week-end-uri mănâncă acasă. Pentru că în dimineaţa zilei de luni, sub semnul norocului şi vegheaţi cu străşnicie de Sf. Petru, pescarii din 2 Mai ies din nou cu bărcile pe apele lucii ale mării.
