Cândva, Constantin Noica spunea: „Când scrii o carte, trebuie să ai o idee. Când scrii un articol, trebuie să ai mai multe idei”. Ei bine, după ce în penultimul volum publicat, „Peştele cu aripi”, s-a răsfăţat plimbându-şi gândul şi ostoindu-şi talentul literar pe cuprinsul a 19 povestioare, iată-l acum, pe Răzvan Popescu cu o idee de roman bine închegat, idee plămădită, sporită şi aşezată în paginile noii sale cărţi „De partea bună a ierbii”.
Subiectul este unul actual, parcă din ce în ce „mai actual” în tragedia depopulării satelor în ultimul deceniu, şi anume este povestea unui profesor care se întoarce în satul natal pentru a vinde casa părintească, fapt care nu se întâmplă, deoarece constată că nu este capabil să facă acest lucru.
Cum îşi explică opera autorul? „De partea bună a ierbii” trebuia, iniţial, să se cheme „Cum să vinzi o casă părintească”. Eroul este în situaţia de a-şi vinde vechea casă în care s-a născut, situată într-un sat din România, de unde el a plecat în urmă cu 40 de ani. Casa a rămas între timp pustie, iar pentru a fi prezent la tot episodul vânzării, personajul principal decide că cel mai bun lucru este să se mute temporar în ea.
Numai că, pe nesimţite, rămâne prizonier acolo, captiv al zidurilor şi amintirilor vechi. Totodată, când vorbim de titlul final („De partea bună a ierbii”), vorbim despre o linie de demarcaţie între lumea veche, în care s-a născut, lume care se conducea după rânduieli fixe şi prestabilite norme morale, şi haosul lumii româneşti de azi, în care prosperă tot felul de politicieni descurcăreţi, afacerişti mai mult sau mai puţin penali, organizatori de evenimente dubioase, etc.”
Aşa cum se ştie, Răzvan Popescu a avut „bunul obicei” de a face şi scenarii de film după propriile cărţi: ”Prea târziu”, după romanul omonim, în regia lui Lucian Pintilie; “Terminus paradis”, regia Lucian Pintilie; “Război în bucătărie”, după o povestire din volumul de debut; “Subomul”, film TV, regia Marius Bârnă; “Faimosul paparazzo”, după romanul “Omul cu cioc și gheare”, regia Nicolae Mărgineanu; “Noro”, regia Radu Gabrea, “Femeia visurilor”, regia Dan Piţa.
Acest ultim roman ar fi nimerit pentru ecranizare? “Nu ştiu dacă povestea ar fi ecranizabilă, cred că ar fi greu de ecranizat. Mai degrabă ar merge povestirea anterioară “Peştele cu aripi”. Este o povestire cu câteva personaje, în fapt cu două personaje centrale care curg la vale pe Dunăre, ca să zic aşa, căutând să se descopere unul pe celălalt”.
După lansarea de la recentul târg Gaudeamus, urmează lansări de carte în ţară? “Da, următoarea lansare este pe 4 decembrie, la Iaşi, la ora 14, la Librăria Cartea Românească. Vor urma, în primăvară, şi alte lansări. Pe 14 decembrie, sunt invitat la Constanţa, dar rămâne de văzut, fiindcă e mai greu cu deplasările iarna”.
Se spune că vegetaţia, când creşte, poate muta pietrele din loc. Aflat el însuşi de multă vreme “De partea bună a ierbii” (adică a vegetaţiei), ca om al cetăţii, cu o marcantă şi cunoscută angajare în plan social, este evident că Răzvan Popescu şi-ar dori ca, dacă nu toate volumele publicate, măcar o parte din ele să poată muta pietrele de moară neclintite din orizontul mental al unora încă rămaşi blocaţi în proiect. Şi cu toate astea, când mai are timp de scris?
“Poate că din cauza activităţilor mele sociale am şi scris atât de puţin. Poate că, altminteri, ar fi fost mai mult. Dar, mi-a plăcut să particip cât mai activ la tot ce s-a întâmplat din 90 încoace, şi asta m-a costat în plan personal, în sensul că am avut puţin timp de scris şi de aprofundat lucrurile. Sunt multe lucruri care plutesc efemer la suprafaţa vieţii, ori simt că la vârsta mea chiar eşti obligat să scrii despre lucruri mai profunde”.
Şi tot Noica spunea că, “omul, scriitorul, e ceea ce rămâne din el, după ce lumea din jur îl desfiinţează”, şi că “la Judecata de Apoi a culturii trebuie să spui ce ai făcut, dar nu arătând câte cărţi ai scris, ci ce ai scris în ele”. Ori, dacă aşa ar sta lucrurile, privind în urmă, nu la câte cărţi a publicat, ci la ceea ce a adunat în ele, Răzvan Popescu s-ar putea crede mântuit. Asta cu atât mai mult cu cât, cam la vârsta pe care o are dl. Popescu acum, cu trei secole în urmă, Jean Jacques Rousseau abia îşi publicase prima carte….Şi ce carte, şi ce filozof urma să ajungă…
Născut la 31 mai 1962, Răsvan Popescu este scriitor, jurnalist și scenarist. Pană în 2000, când și-a început activitatea de membru al Consiliului Național al Audiovizualului, a lucrat ca jurnalist de presă scrisă și radio BBC, redactor șef la TVR și purtător de cuvânt al Guvernului și apoi al Președinției României.
Răsvan Popescu a absolvit Facultatea de Geologie din București în 1987 și a obținut o diplomă în Jurnalism la Universitatea de Stat din California. Este membru al Uniunii Scriitorilor, autorul volumelor ”Subomul” (1991), “Omul cu cioc și gheare” (1994), “Prea târziu” (1996), ”Purtătorul de cuvânt” (jurnal, 2002), “Femeia visurilor” (2004), “Nişte ciori vopsite-n roşu” (publicistică, 2006), “Oameni care nu contează” (2015), “Peştele cu aripi” (2017).
