Se dau: doi părinţi şi un copil şi un început imperfect de vară. Fata cade cu trotineta şi se loveşte cu capul de scările de la intrarea blocului. Fata nu-şi mai aminteşte căzătura, mama, disperată, umblă cu fata prin spitale. Tomografii: “doamnă, n-are nimic”, RMN-uri: “doamnă, uitaţi aici vedeţi guguloiul ăsta?”, “Da”, “Ei bine, doamnă, mă îngrijorează foarte mult acest guguloi, este un limfonuştiucum şi e foarte grav, trebuie operat, problema e că e în apropierea unor vase mari de sînge, e foarte, foarte periculos, asta-i dă dureri de burtă copilului, să ştiţi, sîntem foarte îngrijoraţi”.
Mama caută pe internet. Chestia e că guguloiul ăla i-l mai descoperise un medic înainte, care-i spusese să stea liniştită, că se trăieşte cu aşa ceva, că nu există pericol de infecţie sau alte chestii, că poate să-l aibă pînă în ultima clipă a vieţii şi să nu-i pună probleme de sănătate.
Imaginează-ţi! Să ai un copil de patru ani şi să ţi se comunice, pe un ton îngrijorat, că trebuie să-ţi operezi copilul de limfo-nuştiucum, că altfel există pericolul infecţiei. Mama se trezeşte în fiecare dimineaţă cu imaginea limfo-nuştiucum-ului în minte: “copilul meu are limfonuştiucum, copilul meu are limfonuştiucum”, în timp ce pregăteşti mîncarea, în timp ce-ţi plimbi copilul, în timp ce faci un duş, “copilul meu are limfonuştiucum”, “operaţia e grea, e în apropierea unor vase importante de sînge”, “copilul meu are limfonuştiucum”.
Mama se apucă de caută pe internet. Aşa, îi vine ideea să trimită o scrisoare şi toate radiografiile pe care i le-a făcut fetei, unui spital public din Belgia, cu rugămintea de a se apleca puţn asupra analizelor şi de a-i răspunde dacă, într-adevăr, se impune operaţie. Urmează cîteva zile de sfîşietoare aşteptare, timp în care mama se chiar întreabă dacă nu cumva o fi exagerat cu mailul ei, cu rugămintea ei ciudată, către echipa de medici de acolo, de a se apleca, fie şi doar pentru puţină vreme asupra analizelor medicale ale fiicei, cu rugămintea de a-i spune, cu titlu orientativ, fireşte, dacă rezultatele analizelor şi toate iradierile facute copilului impun sau nu operaţia de urgenţă.
O-ntreb: “şi cum ţi-ai început mailul? <my name is cutare and I’m from Romania?>”. “Exact aşa, exact aşa”.
Şi răspunsul din partea echipei de medici din Bruxelles nu a întîrziat. După cîteva zile de aşteptare sfîşietoare, mama primeşte răspunsul pe care-l intuise: “nu, nu se impunea operaţia, copilul poate trăi cu aşa ceva fără să constituie un disconfort major, nu există pericol de infectare”. Ştia şi simţea că aşa trebuie să fi fost, chiar dacă răspunsul, orientativ, al medicilor, nu era sută la sută garantat: fireşte că, pentru răspunsuri sută la sută sigure, se impunea consultul copilului, dar ea nu voise decît o altă opinie.
E pentru prima oară, de cînd sîntem ţară membră a UE, cînd mi-am pus în cui euroscepticismul. Şi pentru prima oară, cînd apreciez, cu plecăciune, dedicarea acelor medici de la un spital public din Bruxelles, care, în loc să dea delete din start, unui mail care începea cu “my name is… and I’m Romanian”, dimpotrivă, s-au strîns, s-au sfătuit şi au găsit timp să scrie şi un mail, spre împăcarea sufletească a unei mame disperate.
Chapeau, Bruxelles!