“Stăteam în cameră cu Jason, la Dystros'. Nu ne cunoşteam de mult timp, dar ne înţelegeam bine. El era unul dintre cei care nu rîdea de mine pentru că nu aveam aură. Şi, deodată, fereastra s-a spart şi ne-am trezit că, între noi, pe pat, era o grenadă. Am avut cam cinci secunde să încercăm să deschidem uşa şi să ieşim. Normal că n-am reuşit. Întreaga clădire a explodat. Tavanul s-a prăbuşit. Lustra mi-a căzut în cap şi am leşinat. Aşa că realizaţi uimirea mea cînd m-am trezit pe un pat într-o Staţie de Vindecare. Întreg. Fără nici o rană sau arsură. Era imposibil! Mama şi tata stăteau de-o parte şi de alta a patului meu. Ambii sînt al treilea copil din familie, ambii provin din familii de Sollenţi lupi şi ambii au urît profund cînd a trebuit să merg la Institut. Ironic, dar eu sînt al treilea copil. Ai mei nu vorbesc niciodată despre primii doi, dar povestea este, în principiu, că fraţii mei sau surorile mele au murit la naştere. Aşa că singura transformare a noastră e că, de Lună plină, în loc de cina în familie, bem sînge în familie”.
Aşa începe primul roman de ficţiune (şi nu prea) al unei fete de doar 14 ani. Mariei-Victoria îi bubuie capul de idei. Spune despre ea însăşi că e un computer care are deschise mai multe ferestre pe care nu le închide niciodată. Nici măcar atunci cînd doarme. Doar le lasă-n bară, căci computerul din capul ei lucrează intens și în timpul somnului, iar dimineaţa se trezeşte updatată. :)
Are deschise permanent cel puţin 11 ferestre, cîte una pentru fiecare poveste. Da, scrie simultan la toate. Căci problema e, dacă ar fi s-o considerăm o problemă, că ideile îi vin pe bandă rulantă. Idei de acţiune, de personaje, toate foarte bine structurate și sintetizate în fişierele mereu deschise în capul ei.
„Umbra”, prima ei carte, e scrisă din perspectiva fetei şi a băiatului. Ea este cele două personaje. Fata e rea dar vrea să le demonstreze tuturor că e bună. Iar băiatul bun este de fapt rău.
„David, începu tata, părînd că nu ştie cum să se mai termine. Noi... împreună cu Direcţia am hotărît să te trimitem într-un stagiu de pregătire pentru cei ca noi.
De ce? Am întrebat total neîncrezător.
Pentru că ai supravieţuit focului.
Vocea venea din stînga patului meu. M-am întors. Lîngă mama s-a prelins... ia stai! M-am întors. O cunoşteam pe femeia asta!
Tu eşti cea care...
... te-a recrutat. Da, David, Iar acum se pare că o fac din nou. Uite cum stă treaba. În camera ta s-a produs explozia. Vii în stagiu pentru că în momentul ăsta ar trebui să fii... mort. Şi tu nu ai nici o zgîrietură. Bine, poate doar cîteva cucuie, dar ştii unde vreau s-ajung. Nici un Sollent nu supravieţuieşte unui foc direct. Iar asta înseamnă... se uită grav la părinţii mei... că tu nu eşti un Sollent”.
Nu ştiu cum o să se termine „Umbra”, dar, în mod cert, este despre salvarea lumii. Iar lumea neîndoios va fi salvată. :)
„Te-ai întrebat vreodată”, spune Maria-Victoria, „ce s-ar întîmpla dacă ar exista nişte supereroi care să aibă puteri opuse superputerilor lor? De exemplu, un răufăcător noaptea şi un salvator de profesie ziua, o fată care iubeşte apa, dar care e fascinată de foc sau ceva de genu'”.
Mă, sincer, nu, nu m-am gîndit.
Are atît de multă imaginaţie, încît singura întrebare pe care pot să mi-o pun este cum poate să-şi păstreze ideile atît de ordonat în capul ei. „Pur şi simplu pot. Aşa sînt eu”. Spune asta ridicînd din umeri, poate, uşor stînjenită de mirarea mea. Adaugă că ar putea scrie o carte doar din ideile de cărți pe care le are! Nu îşi conştientizează calităţile intelectuale excepţionale. Nu-nţelege de ce mă uit înmărmurită la ea.
CG Jung, unul dintre părinții psihologiei, spune că umbra este partea noastră întunecată, dar și depozitara talentelor neconștientizate și nemanifestate. Sollentul-lup din interiorul fiecăruia dintre noi, însetat de transformare.
Tot ceea ce este întunecat în noi ne devine cunoscut numai prin proiecţia asupra altora. Așa ne cunoaştem întunericul, ca venind din afară. Iar a ne asuma și integra umbra înseamnă un imens efort psihic. Magistral în toate astea este că povestea Victoriei (nu-i place să i se spună Maria) sintetizează în mod excelent arhetipurile definite de Jung, într-o formă literară născută spontan în capul ei de copil de 14 ani, care scrie între două antrenamente, în metrou!
Victoria face tenis de performanţă cu rezultate excepționale, înoată, învaţă foarte bine la şcoală şi de scris... are fişierele mereu deschise, lăsate în bară!
În „Make your own friends”, Zoe e o fată despre care oamenii cred că e nebună pentru că ea îşi creează propriii prieteni imaginari. Ca s-o integreze în societate, o trimit într-o tabără. Aici întîlneşte un băiat, care, la un joc, primise provocarea să vorbească cu ea. Fata se sperie de el şi începe să-i vadă toţi prietenii. În timp ce-i spune despre el, băiatul, mai speriat ca fata, fuge mîncînd pămîntul. Apare Martin. Martin VEDE. Martin e altfel. Martin e ca ea. E IMPERFECT, într-o lume dominată de PERFECŢI. PERFECŢII au ADN-ul modificat ca să aibă superputeri. Ei urmăresc să-i ucidă pe toţi IMPERFECŢII.
Da, Victoria nu prea are prieteni. Căci este, nu-i aşa, imperfectă. Nu se încadrează în nici un tipar. Un fel de freak într-o lume ancorată bine în tipologii clare sau cel puțin acceptabile social.
„Nu prea am prieteni... dar am totuşi doi prieteni care sînt foarte ciudaţi. Unul are foarte multă imaginaţie iar altul e piroman”. Poftiiiim???? „E, nu, că încă n-a ajuns la stadiul în care să-i dea foc profei de mate!”, se amuză de reacția mea.
Ea e Maria-Victoria. Un exponent cu totul special al Noului Om. Se vorbeşte din ce în ce mai aplicat despre un salt calitativ al rasei umane, dat fiind numărul în creștere de indivizi prezentînd calităţi spirituale şi intelectuale deosebite. Ei sînt copiii noştri cu adevărat speciali, copii de o sensibilitate aparte, cu har şi aptitudini colosale, pe care noi, ca părinţi, pedagogi, îndrumători, avem obligaţia să le recunoaștem și să le cultivăm, astfel încît din ei, din aceşti copii minunaţi, darurile lui Dumnezeu pentru viitorul planetei noastre, să iasă nu un PERFECT imperfect, ci un IMPERFECT perfect.
