Ora 16.45 În cocheta piață George Enescu din București, câteva sute de oameni așteptau răzlețiți în perimetrul larg, delimitat de garduri mobile de fier, să înceapă a doua seară a Galei. Între timp, din boxele uriașe răzbate glasul inconfundabil al regretatului Florian Pittiș care încă spune lumii întregi că „nu contează cât de lung am părul/important e cât și cum gândesc...”. Ca și seara trecută, unii bucureșteni veniseră cu bicicletele, cu trotinetele, ba alții cu câini, niște exemplare de toată frumusețea. Indiscutabil, era mai cald decât cu o seară înainte și asta se simțea măsurând afluența publicului.
Ora 17.15 Intră în scenă componenții trupei Folk Frate! cu vădită poftă de cântat. Niciodată nu e confortabil să fii prima trupă care deschide un concert – pentru că afară e încă lumină, publicul nu e „încălzit”, intrarea fiind liberă încă nu vin toți cei care și-au propus să vină – însă băieții (și fata de la tobe) s-au achitat magistral de această „responsabilitate”, transmițând în permanență energia lor celor din piață, conectându-i repede la ritmul pe care au dorit să-l impună.
Cu melodii ritmate și versuri absolut fermecătoare (fără nici o exagerare), cu Johnnie (unul dintre soliștii vocali ai trupei) vesel și dinamic, întru satisfacția regimentului de admiratoare care l-au aclamat pe toată durata minirecitalului, Folk Frate! este o trupă care are și va avea ceva de spus pe acest segment al muzicii autohtone.
Urmează Alina Manole cu vocea sa caldă, emoțională, dar puternică, voce care face ca cei prezenți să-și unduiască trupurile în ritmurile lente ale pieselor, dăruiți și luminați la final de „Luna pătrată” a diafanei interprete. Cei de la Antract rup ritmul și atitudinea relaxată a celora care aproape umpluseră piața, cu sunetul de „metal greu” al chitărilor. Energici, puși pe treabă, cântă un hard-rock de calitate, spre deliciul tinerilor cu păr lung, cu bocanci și tricouri negre.
Ora 20.00 Cei de la Krypton mai așează, mai temperează lucrurile, interacționând, dialogând cu publicul. Deja în piață ajunseseră 2-3000 de persoane dornice să asculte muzică de calitate și să vadă „pe viu” cele mai bune trupe ale momentului . Erau tineri veniți în grupuri, dar și cupluri trecute de vârsta primei tinereți, muzica fiindu-le numitorul comun. Cântă și cei de la Byron, susținuți și încurajați în permanență, pe parcursul a trei sferturi de oră, de ovațiile și mâinile ridicate ale celor prezenți. Trupa Omul cu șobolani, la mare înălțime ca de fiecare dată, propune piese cu influențe punk, spre bucuria iubitorilor genului.
Ora 21.45 Orice s-ar spune, Cristi Minculescu rămâne Cristi Minculescu, cel mai bun solist vocal de rock pe care l-am avut vreodată, cel care în orice trupă ar fi migrat, publicul dădea năvală după el. De fapt, de multe ori, Minculescu poate nici să nu mai cânte, simpla lui prezență făcându-i pe spectatori să cânte în locul lui ( cum, de altfel, s-a și întâmplat aseară).
Știe cum să-i dirijeze, cum să-i înfierbânte, cum să-i manipuleze muzical, încât face ce vrea cu ei! Ce e drept, și muzica Iris-ului e una care te ține tot timpul în priză! La piesa „S-aprindem torțele”, la al doilea set de tobe a evoluat (cu brio!) fiul lui Nelu Dumitrescu, într-un schimb, parcă, de predare a ștafetei. S-au cântat piese mai vechi și mai noi, toate cunoscute și fredonate, într-un final toată lumea fiind mai mult decât mulțumită.
Se sting ultimile acorduri și reflectoarele se opresc, lăsând scena în beznă. Peste piața pustie mai plutește, o vreme, amintirea a două seri minunate. Păcat că nici o minune nu ține mai mult de trei zile! Da, dar minunile se pot repeta....! Și se repetă...! Așadar, ne vedem vara viitoare, la margine de mare, cu alge în păr, la Festivalul Folk You, la Vama Veche! Să fiți prezenți!
