O enoriaşă fruntaşă iese din biserică cu un snop de lumînări în mînă. E îmbrăcată în negru. Pe tricoul ei negru scrie “fuck off”. Nu ştiu cui i se adresează şi nu mă risc să-mi pun întrebări colosale. Asta îmi evocă o altă dată, cînd tot o mamaie era îmbrăcată cu un tricou pe care scria “I’m a bitch”. O tipă între două vîrste e bătută pe umăr de o babă din spatele ei: “credeţi că lui Dumnezeu îi place?”. Un pic răvăşită de întrebare, doamna întreabă: “ce să-i placă?”. “Cum v-aţi îmbrăcat”. Tipa e uluită, pur şi simplu. Are o bluză cu bretele şi o fustă pînă sub genunchi. Zice că, da, crede că “lui Dumnezeu îi place cum m-am îmbrăcat”.
Mai departe, o tipă în pantaloni scurţi, foarte scurţi şi o bluză fără bretele, cu spatele gol, îşi arată un tatuaj ciudat, n-am înţeles ce era, lipăie din papuci şi-şi face cruce. “Tot e bine, că nu e n altă parte”, fac eu înţelegătoare, fără să uit perioada aia cînd veneam la biserică machiată prună. D-aia nu-mi permit să zic nici pîs. Doar mă uit şi constat.
Nişte copii chirăie. Babele se ţîţîie. Oftează. Viaţa e greu. Alta se crispează toată cînd vede un copil sărutînd o icoană. Ştiu ce e-n capul ei, m-am mai întîlnit cu expresia asta care spune “icoanele-sînt-pline-de-microbi-nu-mai-lăsaţi-copiii-să-pupe-icoanele-că-d-aia-se-mbolnăvesc”. Reflexe ateiste date cu ceva mîzgă de credinţă pe deasupra.
O mamă îşi exprimă îngrijorarea dacă linguriţa de la Sfînta Ȋmpărtăşanie a fost spălată înainte, că ea altfel nu lasă copilul să se împărtăşească. Părintele îi zice că nu, doamnă, toată lumea se împărtăşeşte cu Hristos din aceeaşi linguriţă şi n-a mai murit nimeni. Dă să scoată ea din pungă o linguriţă de plastic dar părintele se uită la ea. Ştiu că-şi caută cuvintele părintele. Părintele zice că nu există, în cultul ortodox creştin, practica linguriţei unice. “Dar eu am mai întîlnit”, face enoriaşa fruntaşă, “atunci duceţi-vă unde aţi mai întîlnit”, face părintele. Părintele mai zice că, înainte să vină să-şi împărtăşească copilul, să facă bine să se informeze despre Sf. Ȋmpărtăşanie, să nu facă lucrurile aşa, doar de ochii lumii. Mama acceptă, cu greu să-şi împărtăşească copilul cu aceeaşi linguriţă cu care se împărtăşeşte toată prostimea. Se vede pe ea că nu-i convine. Nu cred că mai calcă într-o biserică multă vreme de acum încolo.
Probabil că semidocţi d-ăştia care n-au habar de nimic dar le ştiu pe toate or să nască o petiţie onlain în care să ceară linguriţa de plastic de unică folosinţă la Sf. Ȋmpărăşanie, crezînd că Hristos nu e contagios doar cu iubire şi viaţă, ci şi cu diverse forme de viruşi şiI bacterii, menite a intra, pe nesimţite în organismul creştinului şi a-l parazita fără milă. Aceleaşi mame cu pretenţii d-astea, n-au nimic împotrivă să le dea copiilor toate chimicalele din magazine: “păi dacă vrea copilu!”
La Mȃnăstire la Nicula au venit 30 000 de pelerini. Au stat toată noaptea sub cerul liber şi s-au rugat la Maica Domnului. Au venit şi reporteri cu întrebările lor tîmpite. Una dintre ele, favorita mea, e “pentru ce vă rugaţi?”. Ȋmi place mult această imersie reportericească în sufletul omului, care, politicos, răspunde şi el cît mai politic corect: “pentru sănătate, pentru copii, să fie bine”. E o întrebare aiuritoare, iar răspunsul nu poate să sintetizeze nimic. De aici ies răspunsuri siropoase, de care deştepţii rîd pe feizbuc. Rîd pentru că nu pot să înţeleagă şi, neînţelegînd, au credinţa că deţin răspunsul.
Ȋnapoi, la noi, la biserică. La un “Doamne miluieşte” al părintelui, un copil face şi el “Doamne, miluieşte”. Toată lumea e pe jos.
De fapt, cred că despre asta-i vorba. Pentru că nu mai am, de multă vreme, nici o certitudine.
