Elena Motaș e o femeie necăjită dintr-un sat din Vaslui. Astă toamnă a pus pe masă mâncare copiilor din banii pe care i-a adunat decojind nuci. N-a stat niciodată în faţa vreunui calculator și nu știe să trimită mail-uri. De doi ani, Elena Motaș scrie scrisori. Președintelui României, Procurorului General, Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorilor. Pentru Dumnezeu, lasă acatiste la bisericile prin care merge, rugându-se să afle adevărul. „Dom-nu-le pro-cu-ror ge-ne-ral, vă rog”...
Ȋn martie 2013, femeii i-a dispărut fata. Adriana avea 16 ani și o relaţie intimă cu medicul chirurg din Bârlad care o operase. Ȋn ziua când a fost văzută ultima oară, Adriana a urcat în mașina lui. Medicul a picat testul poligraf, s-a încurcat în declaraţii și a devenit principalul suspect în dosarul de omor. Apoi, în toamna lui 2013, peste dosar s-a așternut praful. „Dom-nu-le pro-cu-ror ge-ne-ral, vă rog”... Parchetul General a refuzat atunci să preia cauza. Iar în februarie 2014, procurorul din Vaslui, Alice Ruja, a dispus clasarea dosarului.
Elena Motaș a trimis o nouă scrisoare: o plângere împotriva acestei soluţii, pe adresa Tribunalului Vaslui. Judecătorii i-au dat dreptate, dar motivarea soluţiei a fost gata abia în octombrie 2014. Abia atunci a fost redeschis dosarul. El s-a întors, pentru a fi soluţionat, la același procuror, care pusese cruce pe el. „Dom-nu-le pro-cu-ror ge-ne-ral, vă rog”... Elena Motaș a trimis o altă scrisoare Parchetului General, implorând ca de cazul fiicei ei să se ocupe altcineva. Cererea i-a fost respinsă, pentru că „s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.2 din Ordinul nr. 167/2013 al Procurorului General de la Parchetul de pe lângă Ȋnalta Curte de Casaţie și Justiţie, coroborate cu dispoziţiile art. 325 alin.1 și 2 din Codul de Procedură Penală”.
Elena Motaș muncește la câmp și cu ziua prin sat, iar soţul ei – pe șantier. Din tot răspunsul, cu antent, ștampilă și număr de înregistrare, cei doi au înţeles doar că „dom-nul pro-cu-ror ge-ne-ral” nu dă doi bani pe ei. Şi că durerea lor și adevărul pe care instituţiile statului au obligaţia să-l stabilească nu valorează în ţara asta nici cât o coajă de nucă.
Ȋn 5 martie, ziua în care s-au împlinit 2 ani de când i-a dispărut fata, soţul Elenei Motaș mi-a spus plângând, la telefon, că el își va face singur dreptate. Că dreptate pentru el în ţara asta nu există, că nu mai are încredere în lege. Disperarea lui mi-a amintit de tatăl Larisei Chelaru. Ȋn decembrie 2005, el cerea sprijinul autorităţilor pentru a afla ce s-a întâmplat cu fiica lui, dispărută de două luni. „Ȋn spiritul Constituţiei României, la capitolul „Drepturile cetăţeanului”, statutul garantează libertatea și integritatea persoanei, iar legea penală păzește și protejează persoana. Vă rog să-mi daţi un răspuns cum se aplică aceste prevederi în cazul de faţă. Nu este admisibil ca după atâta timp să nu se clarifice ceva în acest caz.”
Ȋn decembrie 2005, Constantin Chelaru îmi dicta la telefon, plângând, scrisoarea pe care o trimisese Președinţiei. Nu primise niciun răspuns la ea. Câteva zile mai târziu, fiica lui a fost găsită moartă. La termenul de judecată din 13 iulie 2006, Constantin Chelaru l-a auzit pe avocatul celui care-i omorâse fata cum solicita instanţei o încadrare mai blândă a faptelor. „Să îi ia naiba cu justiţia lor. Am să fac justiţie cu mâna mea”, a strigat el. A doua zi, și-a pus ștreangul de gât.
9 ani mai târziu de la această dramă, tatăl altui copil dispărut, Adriana Motaș, îmi mărturisea, tot printre lacrimi, că-și va face singur dreptate. I-am spus ceea ce cred, că nu astfel va reuși să afle adevărul. Că el e un om bun, iar necazul prin care trece nu trebuie să-l înrăiască. Şi, că, de dragul copiilor pe care-i mai are, trebuie să continue să creadă că dreptatea există. Cum arată dreptatea?! N-am știut să-i spun.
Peste câteva zile, soţia lui, Elena Motaș, a trimis la București o altă scrisoare, prin care-l ruga pe Procurorul General al României să o primească în audienţă. Ȋn plic a pus copii xerox după acte, ordonanţa de clasare, motivarea deciziei prin care instanţa respingerea clasarea, ordonanţa cu NUP din dosarul deschis pentru relaţiile sexuale dintre medic și minoră.
Ȋn după-amiaza zilei de 6 mai, printr-o întâmplare, Elena Motaș a citit, în sfârșit, mult așteptatul răspuns de la Parchetul General. Cererea ei, de a fi primită în audienţă de domnul Tiberiu Niţu, fusese aprobată. Ȋn scrisoare i se preciza și când trebuie să se prezinte la cabinetul Procurorului General: în ziua de 5 mai, la ora 13:00. Adică ieri. Parchetul General îi răspunsese, așa cum prevede legea, în termenul celor 30 de zile lucrătore. Dar, atunci când i-a programat audienţa, nu a ţinut seama cât durează până ajunge scrisoarea de la București și până în comuna Ciocani. Şi nici de faptul că 1 mai a picat într-o vineri, iar luni poștașul din comună s-a internat în spital și toate scrisorile au rămas nelivrate.
Elena Motaș a plâns de ciudă și de durere o noapte întreagă. A doua zi a sunat la secretariatul Procurorului General și, printre lacrimi, a explicat care e situaţia. A spus adevărul, că ar veni și pe jos la București, dar îi e imposibil să ajungă azi la o audienţă programată alaltăieri. Persoana de la capătul firului a așteptat-o să-și termine plânsul, și apoi a sfătuit-o să facă o nouă solicitare. La care, firește că va primi un nou răspuns. Ȋn termen legal. „Dom-nu-le pro-cu-ror ge-ne-ral, vă rog”...
Au trecut opt luni de când s-a redeschis dosarul fiicei Elenei Motaș. Adevărul e la fel de departe ca și în ziua în care Adriana a dispărut fără urmă. Părinţii ei, niște oameni necăjiţi, așa cum sunt alte milioane de români din această ţară, nu au bani de avocaţi și nu au relaţii. Nu au decât speranţa că poate, într-o zi, Dumnezeu se va milostivi de ei și le va aminti cum arată dreptatea.