Mulți dintre noi au făcut cunoștință cu mitul procurorului Cristian Panait din filmul lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?”. Cazul, extrem de încâlcit, întâmplat în urmă cu paisprezece ani, nu mai spunea mare lucru multora, când Tudor Giurgiu a ieșit cu filmul pe piață. Iar producția s-a dovedit un rezumat salvator (și conclusiv) pentru tot ce s-a întâmplat în 2002. Tudor Giurgiu nu are de ce să fie acuzat. Documentarea a fost beton, iar cine vrea să îl contrazică nu are decât să încerce să facă același lucru, ani de zile. Destul de contraproductiv, aș zice.
În plus, în ajutorul documentaristului Tudor Giurgiu a venit regizorul Tudor Giurgiu, care, impecabil, s-a priceput a da valoare artistică subiectului. Și ce regizor nu și-ar dori un astfel de subiect...
În consecință, imaginea procurorului Panait, Dumnezeu să-l odihnească, a fost cea a unui tânăr, ușor ezitant, dominat de pofta de dreptate (și de viață, dacă nu ați văzut filmul), care cade în mijlocul unor conspirații politice pe care nu le înțelege și din care nu mai poate ieși. Un justițiar siguratic într-un film ce se termină cu totul altfel decât cele americane.
Dar ce te faci dacă aceasta este doar o parte a adevărului? Nu o minciună, ci un pachet artistic ambalat, radiografia unei persoane la un animit moment.
Ochii mi-au picat, recent, pe un material de presă din observatorulbuzoian.ro care redă povestea Danielei Tarău, închisă de procurorul Cristian Panait și reabilitată 15 ani mai târziu. Sursa este APADOR-CH.
„Daniela Tarău a făcut pușcărie, nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait. După 15 ani de procese, la CEDO și în țară, a obținut recunoașterea erorii judiciare”, scrie site-ul.
Cum a fost
Pe scurt, în februarie 2001, Daniela Tarău, 43 de ani, a fost acuzată de înșelăciune și arestată preventiv. A stat în arest timp de 1 an și 9 luni, timp în care a fost condamnată la 3 ani și 3 luni cu executare (în procesul de fond), apoi la 3 ani și 3 luni cu suspendare, în recurs. A fost eliberată în noiembrie 2002, ca urmare a acceptării unui recurs făcut la măsura arestării preventive. Ulterior, cu ajutorul APADOR-CH, s-a plâns la CEDO pentru durata excesivă a arestării și pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Ea și-a susținut mereu nevinovăția, și a cerut audierea mai multor martori, drept ce i-a fost refuzat de toate instanțele. CEDO i-a dat câștig de cauză în 2009, iar în 2010 a început rejudecarea cazului ei.
Întâlnirea cu procurorul Panait
Povestește Daniela Tarău. „În februarie 2001, la șase luni după ce ieșisem din spital și nu mai avusesem nicio legătură cu firma – nici nu știam că cei doi asociați fuseseră arestați deja din luna august 2000 – am primit acasă, la Lunca, o citație să mă prezint ca martor la Secția 3 de Poliție. Am venit la București în aceeași zi în care trebuia să ajung la doctor la control. Operația nu mi se închisese și continua să-mi facă neplăceri. Nu aveam avocat, m-am dus de bună credință ca martor. Locotenent Cristina Iorga mi-a explicat de ce sunt acuzată, că sunt dată în urmărire locală din august 2000. Dar pe mine nu mă căutase nimeni. Citația fusese emisă ca martor abia în ianuarie 2001. Mi-a luat probe de scris, nu mi s-a adus la cunoștință nimic, am aflat și eu seara când s-a emis ordonanța de reținere. M-a întrebat despre firmă, despre rolul meu, al celorlalți, ce am făcut eu acolo. Am scris ce am făcut, ce n-am făcut, că m-am îmbolnăvit și tot restul. Seara au emis ordonanță de reținere. Toată ziua l-au căutat pe procurorul Cristi Panait la telefon, l-au găsit și într-un târziu a venit și un avocat, Gabriel Stoian, din oficiu, a citit declarația mea a semnat-o și a plecat. Mi-a zis – „Băi, n-au ce să-ți facă, mâine ești acasă!”.
„Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el”
„A doua zi am avut întâlnirea cu procurorul Panait. Niște ore bune m-am străduit să dau o declarație. În primă fază îmi solicita să scriu ceva anume. I-am zis că nu pot să scriu ce nu știu. Îmi cerea să scriu că ăla a făcut și a dres, că știam că firma e fantomă, că știam că e o înșelătorie… nu știam, de unde să știu?! Și că dacă scriu asta mâine sunt acasă. Declarația o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Percepția mea despre un reprezentant al statului era că trebuie să fie un om liniștit, care să stea pe scaun și să mă asculte. Dar el nu era așa.”
„Poate era o tactică?”, se întreabă reprezentantul APADOR-CH. Daniela Tarău răspunde:
„Și când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era? Atunci avocatul meu (angajasem între timp unul) a pus piciorul în prag și a spus că nu mergem mai departe dacă continuă așa. Ce, trăim pe vremea lui Stalin?”
„Panait a cedat, a scris declarația în maniera în care trebuia, din punctul meu de vedere, nemulțumit, și a plecat la procurorul șef de secție (era Chiujdea pe vremea aia), cu declarația mea. Înainte de a pleca din birou s-a întors de două ori din ușă, precum Colombo, așa, parcă nehotărât, și m-a întrebat: mă tu ești sigură că lucrurile stau cum ai zis?”
„A plecat și a durat o veșnicie până s-a întors cu mandatul de arestare. Mi-a spus: ți-am dat doar 5 zile, adică un mandat scurt, și-ți dau posibilitatea să te gândești la ce ți-am spus. Și mi-a urat la mulți ani, că era chiar ziua mea. Nu uit tonul ăla, pentru că suna cumva <la mulți ani petrecuți pe aici>…”
Mai multe despre acest caz precum și un interviu cu Daniela Tarău puteți citi aici. În acest moment Daniela Tarău nu mai are ce dovedi. CEDO i-a dat dreptate. Umbrele însă încep să se strângă asupra eroului nostru. Chiar așa. De ce ea?
