Scapi din multe belele cu umor. Ca să nu mai spun nimic despre autoironie. Dar autoironia e atunci cînd îţi permite egoul. Dacă ai un ego masiv, autoironia dispare ca prin magie. Bam şi nu mai e. Umorul însă poate să rămînă. Pe alocuri, deşi imoral, sarcasmul.
O faţă destinsă e prelungirea unui suflet pozitiv, iar energia degajată încarcă baterii. Consilierii politici au ştiut să speculeze apetenţa pentru rîs a omului şi şi-au învăţat şefii să acţioneze ca atare. Întrebarea este dacă succesul asigurat de o poantă bună ar mai avea acceaşi anvergură fără o componentă nativă a politicianului, propriul umor. Sînt mulţi care n-au umor dar care încearcă cu disperare să-l practice. De cele mai multe ori, sfîrşesc în gafe dezgustătoare. Despre Băsescu nu se poate spune că n-are umor, dar e grobian, cazon, de prost gust. Se vede că n-are consilieri umoristici. Prin clasa noastră politică se umblă cam cu băţu-n c.r. Poate că serviciile unui stand-up comedian i-ar fi adus un plus de simpatie atunci cînd încetase să mai fie pe val. A preferat în schimb replica spontană care i-a scos şi mai mult în evidenţă trăsăturile de personalitate. „Marinarul tot marinar”, vor fi spus mulţi auzindu-l ce debitează.
De la „găozar” la „păsărică” şi „puiuţ de comunist” (asta-i slabă rău!), Băsescu a dat cu bîta-n baltă de ics ori, în acordurile de rîs ale unei audienţe cu gusturi dubioase. „Mă duc să-l bat pe profesorul ăla de la şcoala fiică-mii” sau cum i-a răspuns unei ziariste „dacă te aşezi pe masă îţi explic” sau altei ziariste „şi întrebările trebuie să probeze o minimă inteligenţă” pînă la apoteoticul „m.ie, ţi-am spus”, Băsescu i-a f.tut papucii mă-sii de pod, a dat un cap în gură nu-mai-ştiu cui, i-a scuipat în ureche altuia şi enumerarea poate continua. Dacă e umor, e de joasă speţă. Sincer, nu-mi amintesc o poantă bună făcută de Băsescu. Nici măcar atunci cînd spune bancuri cu el însuşi - o formă concentrată (şi mult mai perversă) de egolatrie.
Orice formă de sarcasm e toxică. Cu cît e mai mare anvergura persoanei care-l exersează, cu atît mai toxic sarcasmul.
De partea cealaltă e Obama. Pînă şi modul în care rîde e altul la el. Rîsul nu poate fi exersat şi, prin urmare, nici falsificat. Diferenţele dintre cei doi sînt colosale. De la fineţea umorului la rîsul ca manifestare în sine. Se spune că nu haina îl face pe om. Parţial fals. Discursul bine lucrat îmbracă omul politic mai bine ca orice haină, iar cînd discursul e plin de umor de calitate, succesul e asigurat.
"Toate schimbările astea nu au fost usoare. Asa că, pentru a mai atenua stresul, am adus un nou prieten la Casa Albă. Este prietenos, drăgălaş, loial, entuziast. Trebuie doar să-l ţii în lesă. Din cînd în cînd se mai duce în locuri nepotrivite şi intră in bucluc. Dar gata, am vorbit destul despre Joe Biden”.
Îşi imaginează cineva că d-alde Băsescu sau d-alde unul dintre profesioniştii care-l înconjurau ar fi putut să-i scrie aşa ceva?
„În ciuda obstacolelor, multe s-au schimbat în timpul mandatului meu. Acum patru ani, eram blocat într-o bătălie brutală cu Hillary. După patru ani, nu se mai opreşte să-mi trimită mesaje la beţie din Cartagena".
Pe modelul ăsta, despre marele ziarist în viaţă Radu Banciu, despre care nu ştiu cine poate bănui că ar deţine ceva umor, Băsescu a spus că nu te poţi supăra pe el, atît e de hazliu. Dohh...
"Dick Cheney a spus că sînt cel mai prost preşedinte din timpul vieţii sale. Ceea ce este interesant, pentru că eu cred că Dick Cheney este cel mai prost preşedinte din timpul vieţii mele. Ce coincidenţă!"
Colea, mai lîngă noi, la Moscova, Putin nu dă semne c-ar fi prea glumeţ, dar chiar şi aşa scrie istorie cu remarci nu tocmai ok. E binecunoscut momentul în care l-a ameninţat pe guvernatorul provinciei Belgorod că dacă nu cumpără echipamente noi va avea grijă de dantura lui.
Mult mai simpatic e un banc mai vechi cu Putin-cel-glumeţ în rol principal: „Atacaţi nave, scufundaţi submarine, ordonă Putin, dar nu vă apropiaţi de coastele României, cât e Băsescu preşedinte! – Aveţi dreptate, şefu‘! Ăsta ne vinde navele şi ne bea vodca”.
De-a lungul istoriei, umorul a fost o componentă importantă din viaţa politică. Premierul britanic Winston Churchill a exersat umorul cu sîrg. În ultima parte a vieţii lui, la sfîrşitul unui interviu acordat unui reporter tînăr, acesta se întreabă oarecum retoric: „nu ştiu dacă o să mai pot să vă mai intervievez şi anul viitor”, „de ce să nu poţi? Pari tînăr şi în putere, cred că vei supravieţui pînă atunci”.
