Pare că noi, românii. să fi reușit cumva să fi încremenit în timp. Bucla nu-i aparține acestei dimensiuni, ea continuându-și curgerea continuă și liniară, ci chiar nouă, românilor, aparent iremediabil agățați de aceleași metehne și obiceiuri indiferent de secolul înscris în calendare.
Un preambul prea pretențios pentru ceea ce Caragiale a scris în urmă cu 117 ani. Schița publicată de domnia sa în Universul, în 10 martie 1900. se pliază perfect pe starea în care se găsește și astăzi societatea românească, la un veac distanță. E vorba și de genialitatea autorului, care a reușit să citească prea bine cine suntem, dar și vina noastă, că suntem aceeași după atât amar de vreme. Citiți, deschideți-vă mintea: schimbarea trebuie să înceapă din noi!
_____________________________
Atmosferă încărcată
de I.L. Caragiale
E o zi posomorata de primavara; dar e zi de sarbatoare, mare repaus duminical.. . Ai observat si dumneata, cititorule, cate progrese o facut opinia noastra publica de cand avem legea repausului duminical?.. E zi de sarbatoare. Pe stradele principale este o miscare febrila neobisnuita. Multimea circula cu mare greutate; grupuri se aglomereaza la raspantii, unde discuta ferbinte; toata lumea e cuprinsa de nervozitate... Miroase in aer, nu, dupa expresia clasica, a iarba de pusca, - din norocire, moravurile poporului nostru sunt mai blande decat ale altor popoare, mai civilizate chiar, - miroase a... ghiontuiala. Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestatie populara monstra in contra guvernului, care vrea sa treaca prin camera a la vapeur legea pentru infiintarea Monopolului bauturilor spirtoase! De cand ne bucuram de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut aceasta tara printr-o agitatie mai grozava.
Drept sa spun: sa merg la manifestatie, n-am curaj, fiindca am aflat ca guvernul este hotarit sa reprime cu toata energia miscarea populara, si n-am pofta sa-mi stric vreun os pentru o simpla curiozitate de gura-casca. Pe strada sa ma plimb, e foarte frig; si afara de asta, te pomenesti ca ma incurc in vreo discutie si-mi capat beleaua... Cine stie daca nemeresc sa ma adresez in multime cuiva de aceiasi parere cu mine; si-n astfel de imprejurari, un om ca mine, care nu intelege mandria eroismului civic, trebue ori sa discute cu oameni de aceiasi parere, ori si mai bine, sa n-aiba nici o parere. Dar daca n-ai nici o parere, in astfel de imprejurari, cand mai toata lumea are o parere, esti in primejdie sa superi pe oricine are una. E mai bine asadar sa ma retrag discret intr-un colt si sa tac. Intru intr-o berarie si astept sa pice din moment in moment editia de seara a ziarelor politice. . . Sunt tare nerabdator sa aflu ce a fost la manifestatie.
E lume destula si-n berarie. Un cunoscut mi se aseaza alaturi.
- Ei! ce zic?
- Ce sa zic? raspund eu... Bine!
- Cum bine! Asta e bine?
- De! zic; stiu si eu ?
- Cum, stiu si eu? Daca dumneata, cetatean care te pretinzi...
- Ba, zic, ma iarta, nu ma pretinz de loc.
- Nu e vorba ca te pretinzi, dar esti; esti un om, care va sa zica, mai instruit, si ai datoria, ma-ntelegi; fiindca, daca unul ca dumneata sta indiferent si nu se intereseaza, atunci sa-mi dai voie sa-ti spun...
- Nene, zic eu...
- Ce, nene?.. Aoleu! vai de biata tara asta! O sa ajunga rau, domnule! o s-ajunga rau! fiindca nu mai este patriotism si totul se vinde, si sunt oameni, ma-ntelegi, care ar merita...
si omul meu ridica tonul asa de tare, incat toata lumea dimprejur isi intoarce privirile catre masa noastra... Eu aplec ochii si cu tonul foarte blajin;
- Sa ma crezi ca si pe mine.. .
El, ridicand tonul si mai sus:
- Ce, si pe dumneata?.. Cand vine, ma-ntelegi, un guvern ca banditii, fiindca n-are cine sa-l opreasca de a lovi in tot ce e mai scump, pentru care nu mai exista nici o aparare, fiindca tacem toti, si eu si dumneata si dumnealor (arata pe cei dela mesele apropiate) ca niste lasi, fara nimica sacru, ma-ntelegi! fireste ca are sa-si bata joc de poporul intreg... A! dar nu mai merge! Poti dumneatale, ma-ntelegi, sa zambesti si sa ridici din umeri parc-ai fi strain, nu...
- Da nu ridic din umeri, domnule! nu zambesc, domnule! ma iarta!
- tal! striga omul foarte suparat...
Chelnerul n-aude.
- tal!!
- Lasa, zic, platesc eu...
- Mersi! Las-ca avem si noi cu ce plati atata lucru!.. Nu ne-a jupuit pana acum de tot, guvernul banditilor d-v.!
- Al meu? guvernul meu?..
- Las-ca stim noi... tal! surdule!
Plateste si pleaca foarte necajit.
Nu mai vin gazetele... N-apuc sa-mi aduc aminte de gazete, si iata o alta cunostinta se apropie si-mi cere sa-i permit a sta langa mine.
- Ei?
- Ei? repet eu.
- iti place ce fac mizerabilii?
- Care mizerabili?
- Ei, care mizerabili! derbedeii! banditii, care socotesc, ca, daca se strang doua trei sute, beti, gata pe scandal... Oameni desperati, domnule, cari pentru un pisoi omoara pe tat-sau... Dar astadata li s-a-nfundat... Auzi dumneata!.. in carne vie are sa traga, in carne vie!
- De, nene! zic eu...
- Dar adicatele, ce poftiti, dv.? adicatele, cum o iesi o ceata de dalcauci, de haimanale de-ale dv. in ulita cu reteveiul, guvernul...
- Iarta-ma, zic; inteleg sa combati pe haimanale, dar sa sustii ca sunt ale mele...
- Ce sa te iert!.. Dv., oameni inteligenti, sunteti de vina, fiindca stati indiferenti. Ia sa fi mers dumneata cu mine si cu dumnealor toti (arata pe cei de la celelalte mese dimprejur) sa fi mers, ca niste cetateni convinsi, sa facem si noi o manifestatie... Dar nu! Noi stam ca blegii in cafenele, si-n berarii, si-n cluburi, si lasam pe toti apelpisitii, care ard sa puie iar mana pe slujbusoare, ca sa-si faca de cap si sa rastoarne sub felurite pretexte...
- Nene, zic, te-i supara, nu te-i supara, eu in politica, nu m-amestec, pentru ca...
- Pentru ca?
- Pentru ca... mi-e frica...
- Frica?.. bravo!
si omul meu incepe sa raza:
- Atunci, da-mi voie sa-ti spun, adicatele, ca esti o mangafa...
- Sunt functionar, domnule...
- Tocmai de-aia, trebuie sa aperi guvernul...
- Da ce? zic eu, cam plictisit... guvernul n-are alta aparare decat pe un contopist ca mine?...
Omul meu imi da cu tifla, se scoala si pleaca grabit, fara sa-si plateasca halbele, pe cari le-a baut una dupa alta... Las' ca i le platesc eu! si nu-mi pare rau; mai putin costa doua halbe decat crudele-i lectiuni de civism...
Dar iata soseste un baiat cu gazetele. Lumea i le smulge. Iau si eu doua: una guvernamentala si una opozanta. Sunt om care iubesc adevarul si fiindca-l iubesc, stiu sa-l caut. De mult mi-am facut reteta cu care, in materie politica, il poti obtine aproape exact. De exemplu. Gazeta opozitiei zice: " ...la aceasta intrunire a noastra, alergasera peste 6000 de cetateni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianti, proprietari, scl... ". Gazeta guvernului zice: " ...la aceasta intrunire a lor, d-abia se putusera aduna in sila vreo 300 de destrabalati, derbedei, haimanale... " Atunci, zic eu, au fost la acea intrunire 3000 si ceva de oameni, fel de fel, si mai asa si mai asa.
Pe cand deschid gazeta guvernamentala, sa ma uit la ultimele informatiuni asupra scandalului, iata ca, intrand pe usa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci-si-cinci de ani si mai bine, cu o barba neagra foarte bogata, insotit de un tinerel ca de vreo paisprezece ani - probabil fiu-sau. Amandoi, tatal si fiul, se asaza sans facon la masa mea, si tatal foarte ragusit, imi zice cu ton de aspra imputare:
- Ce cetesti porcaria aia, domnule?
- Pardon, zic eu...
Dar pana sa-i mai zic ceva tatalui, fiul imi smulge gazeta, o rupe si o asvarle sub picioare...
- Domnilor! vreau sa zic eu...
- Ce, domnilor? tipa baiatul... Credeti ca n-aveti sa platiti infamia?..
- Ce infamie, domnule?
- O sa va aratam noi dv. tuturor, care va solidarizati cu regimul banditesc...
- Cu regimul monopolurilor! adaoga tatal.
intelegand ca un tata asa de ragusit n-ar putea fi niciodata pentru monopolul bauturilor spirtoase, zic:
- Ma iertati, domnilor, dar... cu cine am, ma rog, onoarea?
- Cu studenti! striga baiatul.
- Bine, dumneata, se vede... dar tata dumnitale...
- Care tata?
- Dumnealui!
si arat pe omul cu barba.
- Nu-i sunt tata, domnule, striga omul ragusit...
- !?
- ... Suntem camarazi...
- Camarazi!! strig eu. Camarazi? si incep sa rad...
- Domnule! striga barbosul, nu-ti permit sa insulti tinerimea universitara!
Eu chem de graba chelnerul, platesc iute si plec, dupa ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi.
Universul, 10 martie 1900
