Exclusiv. Alexandra Nechita a născut o fetiță

● Vorbeşti româneşte cu accent moldovenesc, deşi stai de 22 de ani în America. 
● Alexandra Nechita: Şi fratele meu, care s-a născut acolo, în State, şi care are aproape 15 ani, vorbeşte brici. La noi se menţine obiceiul ăsta de a vorbi româneşte şi am de gând să-i învăţ şi pe copiii mei. Îmi pare rău că nu ştiu să citesc foarte bine în româneşte şi scriu mai greu decât citesc, dar mă descurc. Dacă părinţii mei nu luau decizia asta, se pierdea uşor obişnuinţa mea de a vorbi româneşte. Pentru că prieteni români nu am acolo. Prietenul meu e rus şi toţi prietenii lui sunt ruşi, ei între ei vorbesc numai ruseşte. Comunitatea românească nu e la fel de strânsă ca la ei.

● Fratele tău a văzut România? Mai aveţi rude aici?
● Alexandra Nechita: A fost de câteva ori şi abia aşteaptă să împlinească 16 ani, ca să primească drept cadou o vânătoare în România. Bunica din partea mamei trăieşte cu noi de când aveam eu 4 ani. Doar bunicul trăieşte la Vaslui, nu mai e căsătorit cu bunica, iar părinţii din partea tatălui din păcate nu mai sunt.

● Care sunt diferenţele între valorile familiei româneşti şi valorile familiei americane? 
● Alexandra Nechita: În primul rând, cel mai evident la americani este obiceiul ăsta: ai împlinit 18 ani, gata, eşti adult, te descurci. Dar de fapt la 18 ani nu ştii nimic. Nu generalizez, pentru că eu încerc să mă înconjor de oameni care au aceleaşi valori cu mine, dar ştiu mulţi care zic: eşti adult, ţi-am plătit şcoala, acum te duci la universitate, ia-ţi un job şi plăteşte-ţi singur şcoala. La noi, la români, părinţii îţi sunt aproape chiar dacă pleci de-acasă sau îţi faci familia ta. La noi, acum, sunt unchii, mătuşile, verişorii, toţi s-au mutat în State şi aproape în fiecare week-end avem câte un barbecue acasă, cu toată lumea. Nu există ideea că noi suntem cu noi, tu cu ai tăi. Niciodată n-a fost aşa.

● Am văzut eşti foarte legată de mama ta. Vorbeşti tot timpul cu ea la telefon.
● Alexandra Nechita: De fapt, eu îi zic mamă bunicii mele, iar mamei, mami.

● Care a fost cea mai frumoasă experienţă a copilăriei tale? Din ce ştiu, nu ai prea avut copilărie. 
● Alexandra Nechita: Cred că cele mai frumoase sunt amintirile alături de părinţii mei, când am putut să călătorim împreună în atâtea locuri. În continuare, la evenimentele mai lungi, internaţionale, vin şi ei cu mine. Iar dacă nu merg cu mine mama şi tata, vine bunica. Şi o plimb peste tot, mergem două-trei nopţi, stăm treze amândouă la televizor, bârfim, mergem la restaurante. Astea sunt cele mai frumoase amintiri, când călătoream împreună cu părinţii mei în Japonia, în Europa...

● O să ai şi tu copii la un moment dat. Ai vrea să aibă o copilărie ca a ta?
● Alexandra Nechita: Absolut. 100%. N-aş schimba nimic. Din cauză că am avut părinţii pe care i-am avut, grija mea mai mare este ce fel de părinte o să fiu eu. Sper să pot să le permit tot ceea ce mi-au permis părinţii mei. Tatăl meu era mult mai tradiţionalist şi mai strict, mama mă mai apăra. Când mai mergeam la un film cu un băiat, ea zicea că sunt la nişte prieteni acasă. Chestiile astea nu au creat o ură pentru un părinte şi o iubire pentru altul, dar m-au ajutat să înţeleg şi să apreciez ambele metode ale alor mei.

● Şi totuşi, mulţi cred că nu ţi-ai trăit copilăria, pentru că munceşti de foarte mică.
● Alexandra Nechita: Aşa au gândit toţi despre mine şi s-au aşteptat să mă distrug sau să o iau pe calea greşită. Dar asta nu s-a întâmplat datorită părinţilor mei, pentru că au fost tot timpul prezenţi. Tot timpul s-au gândit cum să ne fie bine mie şi fratelui meu, şi nu ştiu dacă vreodată s-au gândit la ei.

● Vorbeşte-mi puţin despre fratele tău.
● Alexandra Nechita: Are un suflet de aur şi o minte de zici că a trăit 10 vieţi. Este atât de matur, pentru că e înconjurat numai de mine şi de prietenii mei care au de două ori vârsta lui. Are o sensibilitate aparte, fiind crescut de trei femei, de mama, de bunica şi de mine, e înţelegător şi săritor. Vreau să zic că o s-o omor pe aia, care o fi...

● Pe cine? E deja amorezat?
● Alexandra Nechita: M-am pregătit deja, să fie alarmată!

● Eşti o soră geloasă!
● Alexandra Nechita: Extraordinar de geloasă! Nu sunt geloasă în relaţiile mele intime, dar în ce-l priveşte pe el, sunt geloasă foc!

● Cum ar trebui să fie iubita fratelui tău?
● Alexandra Nechita: O fată muncitoare în primul rând, cu respect pentru ea.

● Ai pictat la un moment dat un tablou, "Summer in Europe", pe care n-ai dorit să-l vinzi sub nici o formă, deşi ţi se oferise o sumă foarte mare, pentru că i-a plăcut foarte mult bunicului tău.
● Alexandra Nechita: Un alt motiv a fost că mi-a plăcut mie prea mult şi când i-am povestit lui despre ce e tabloul mi-a zis că în nici un caz nu pot să mă despart de el. A rămas şi o să rămână în mâinile mele în continuare. Îl am de fapt la depozit, am atâtea lucrări personale pe care le păstrez. Unele din ele sunt în turnee, călătoresc, ca să zic aşa, şi pe altele le păstrez de obicei ca să schimbăm tablourile în casă, la câteva luni.

● În momentul ăsta unde sunt expuse lucrările tale?
● Alexandra Nechita: Am avut o expoziţie în Texas, în noiembrie mă duc în Hong Kong şi Thailanda, iar de la anul o iau de la capăt cu New York, Atlanta, Florida.

● Tu către ce te îndrepţi mai mult de la o vreme, către sculptură sau pictură?
● Alexandra Nechita: În momentul ăsta fac mai mult sculptură în bronz, în sticlă, dar n-aş putea să zic vreodată că o să abandonez pictura. Este prima mea pasiune, unde mă simt eu într-adevăr cel mai conectată. Dar pentru acum, pentru ideile şi proiectele pe care le am, sculptura devine din ce în ce mai importantă.

● Unde te vezi ca artist peste 10 sau 20 de ai? Sau cum te vezi?
● Alexandra Nechita: În tot cazul, mă văd continuând să pictez, să fac lucrări monumentale. Asta e visul meu, să umplu oraşe cu structuri, să îmbunătăţesc o geografie, un loc. Pe lângă asta, mă preocup şi cu proiecte în beneficiul comunităţii, pentru educaţia în şcoli prin artă, pentru că în California s-au tăiat complet fondurile pentru astfel de programe.

● Din cauza crizei?
● Alexandra Nechita: Da. Programul ăsta a fost iniţiat de fapt acum câţiva ani, chiar înainte de a deveni Schwarzenegger guvernator. În continuare se menţin fonduri pentru sport, şi nu pentru muzică şi artă. E un pic curios, dar mă rog. Pe lângă asta, o să încep din nou să lucrez foarte activ cu The United Nations, organizaţie al cărei ambasador sunt. Şi relaţia cu ONU o să o păstrez pe viaţă.

● Peste ani te vezi în America undeva pe continent sau în România?
● Alexandra Nechita: Mă văd gipsy, peste tot, n-am de gând să stau locului. În ultimul an, ca pentru toată lumea, lucrurile au încetinit puţin, şi cum nu mai am şcoală, am terminat universitatea, am mai mult timp liber. Şi când stăteam acasă, pe loc, îmi venea să-mi smulg părul din cap... În plus de asta, sper să rămân sănătoasă şi alături de ai mei.

● Ai fost în Ucraina, cu iubitul tău, Dimitri, anul trecut. Cum a fost?
● Alexandra Nechita: M-am simţit ca aici. El e originar din Donetsk, dar am fost şi la Kiev. E practic prima oară când se întoarce acasă, după ce a venit în America. Avea 10 ani atunci, acum împlineşte 26 de ani. A plâns cred trei zile. Mai ales că el avea amintiri, nu a plecat de acasă pe când era ca mine. Eu nu-mi aminteam nimic.

● E şi el artist?
● Alexandra Nechita: Are un business, lucrează cu familia lui.

● Te luminezi la faţă când vorbeşti despre el.
● Alexandra Nechita: Când cineva îţi tolerează ifosele pe care le am...

● Ce ifose ai?
● Alexandra Nechita: În primul rând, sunt o persoană destul de dificilă. Pe lângă altele, mai e şi prima mea iubire, arta mea, şi când mă hotărăsc să nu te văd pentru două-trei zile, să nu te plângi şi să nu aştepţi să te sun să-ţi explic de ce de zece ori! Sau câte o săptămână-două sunt plecată, deci nu am o viaţă stabilă. Cam asta e situaţia. Am discutat toate astea la început, ca doi oameni maturi, dar nu cred că mulţi oameni le-ar accepta. Apreciez foarte mult faptul că a păstrat o fidelitate pentru mine. Şi eu pentru el. Eu sunt foarte tradiţionalistă.

● Pictezi sau sculptezi diferit când eşti îndrăgostită? Sunt altfel lucrările tale?
● Alexandra Nechita: Eu le simt diferit. Nu neapărat că temele de acum sunt foarte romantice, dar e o anumită alură în lucrare, în felul de a mă exprima... Aveam o prietenă, pe când împlineam 18 ani, care era aşa cum citeşti într-o carte că e o fată îndrăgostită. Dată peste cap. Îi ziceam "băi, ce s-a întâmplat, ce naiba îţi face de eşti aşa?". Eu nu aveam pe nimeni atât de apropiat ca să creez o relaţie, eu eram îndrăgostită şi sunt de părinţii mei, de fratele meu, de bunica mea, şi asta a fost suficient. Şi ea îmi spunea că se întâmplă ceva, că lucrurile se schimbă, că te gândeşti cum să-l îmbunătăteşti pe altul, devii mult mai sensibil şi înţelegător... Dar eu râdeam de toţi prietenii care îmi spuneau că sunt îndragostiţi. Şi apoi hop că mi s-a întâmplat şi mie. Clar te schimbă asta, dar nu pot să zic că jumate din mine nu e când nu sunt cu prietenul meu. În primul rând, nu cred că e normal. Dacă nu eşti sigură pe tine singură, atunci nu eşti capabilă să încerci să fii parte din viaţa cuiva. Nu meriţi, dacă nu eşti sigură pe tine. Eu am fost crescută de mama cu ideea: tu eşti şi vei fi întotdeauna independentă, nu în sensul că ai viaţa ta şi el viaţa lui, dar eşti cine eşti tu, şi nu îţi trebuie un bărbat să te definească. Eu m-am aşteptat să găsesc pe cineva care amplifică şi adaugă calităţile mele. Şi exact aşa s-a întâmplat, sunt foarte norocoasă.

● Când ai conştientizat ca eşti o fată foarte frumoasă?
● Alexandra Nechita: Îmi zice bunica mea de o sută de ori pe zi: "Îţi spune cineva cât de frumoasă eşti?", a apucat-o acum şi cu frate-miu... Da, am realizat când am auzit-o pe mama, cum îi spun eu bunicii, că-mi spune asta.

● Te-a ajutat frumuseţea ta în viaţa de toate zilele?
● Alexandra Nechita: Absolut! La benzinarie, la rând, când n-aveam bani să-mi cumpăr o cafea... Absolut! Deci, da!

● Stai in Beverly Hills. Cum a afectat criza viaţa de acolo?
● Alexandra Nechita: A fost un şoc. Când nu vezi şi trăieşti viaţa cu nasul pe sus, cu urechile acoperite... Trebuia să se deschidă magazine, să se deschidă Missoni, nu s-a mai deschis nimic. Acum totul se calmează, lucrurile încep să-şi revină. Dar e păcat că atâta lume a fost afectată, şi-au pierdut joburile, banii câştigaţi o viaţă întreagă. Am auzit nişte poveşti de parcă fuseseră desprinse dintr-un film...

● Pe tine ca artist te-a afectat criza?
● Alexandra Nechita: Pe mine, personal, deloc. E un lux să poţi să spui asta. Dar eu am o viaţă destul de asigurată. Părinţii mei au vrut să creeze stabilitatea asta pentru mine şi fratele meu din timp, să nu ne apuce vreo nebuneală... În sensul că cine ştie ce poate să ni se întâmple în viaţă, să ne apară în viaţă. Mai ales că eu, dacă făceam banul meu de mică, nu aveam nici o idee, nu-mi dădeam seama de sume, de ce ar însemna să pierzi sau să n-ai. Criza nu ne-a afectat pe noi, dar i-a afectat pe cei cu care lucrăm noi, galeriile.

● Mergi la biserică. Cum e sa fii ortodoxă într-o ţară de protestanţi?
● Alexandra Nechita: Din clasa a VII-a până în clasa a XII-a am mers la o şcoală luterană şi, în principiu, ideile, valorile au fost asemănătoare. Dar au existat nişte idei, iar eu nu am crescut în casă cu ele, cum ar fi ideea că viaţa de acum nu contează, ci contează viaţa din rai. Păi, stai puţin, că până ajung eu în rai mai e, aşa că mă interesează viaţa de acum foarte mult. Deci eu, care am o gură mai mare decât pământul ăsta, mă ridicam în clasă şi ziceam: "Stai puţin, de unde ştii cum este în Rai, ai fost?" Zilnic când eram la şcoală eram confruntată cu conceptele astea şi a fost un picuţ greu pentru mine.

● Tu ai venit de multe ori în România. Ce-ţi place sau ce nu-ţi place aici?
● Alexandra Nechita: Îmi pare rău că acum e prima oară când vin după ce bunicii mei nu mai sunt în viaţă. Pentru mine e o experienţă complet diferită. Am fost foarte speriată acum câteva luni, când am aflat că trebuie să vin, mă gândeam "ce caut eu acolo, sunt ca o străină". Înainte veneam ca să-i văd pe bunicii mei, care erau în Oneşti. În rest, îmi place că mă descurc, şi sunt aşa de mândră că încă vorbesc româneşte, aş putea să stau aici şi n-aş avea o problemă.

● Ai observat vreo schimbare, vreo evoluţie la ţara asta?
● Alexandra Nechita: N-am putut să petrec destul timp ca să trag o concluzie generală, dar mi se pare că lumea îşi dezvoltă o atitudine cu mai multă speranţă. Dar este un proces dificil. Lumea ar trebui să facă un efort să înţeleagă conceptul de a face ceva cu mâinile tale.

● Dacă ai putea, ce ţi-ai dori să schimbi la România? În ce priveşte America, am înţeles că ai vrea ca părinţii să nu-şi mai trimită copiii de-acasă la 18 ani.
● Alexandra Nechita: Dacă le inspiri ideea asta de mici, normal că abia aşteaptă să plece de acasă. Prietenii mei se întrebau: "Tu ce cauţi acasă la 25 de ani?" Stai puţin, ce e aşa de deosebit? Am avut o relaţie atât de apropiată, de sinceră şi deschisă cu părinţii mei, că nu am avut vreun motiv să simt că n-aveam viaţa mea intimă, că trebuia să mă feresc de ei. Nu am avut problemele astea. Dacă spuneam clar vin la 1 diminineaţa, spuneau "ok, am înţeles, dar dacă vii la 2, te mănânc! Vorbim de la început, îmi comunici şi îmi explici, deci totul trebuie să fie foarte clar". Nu m-am gândit niciodată "abia aştept să plec de acasă, m-am săturat". Din contră, acum o să se sature ei de mine. Normal că nu mă aştept acum ca fiecare copil să stea acasă până la 25 de ani, omul are viaţa lui, dar să îţi fie silă să stai acasă mi se pare absurd. Şi mi-ar mai plăcea ca americanii să muncească mai puţin. N-ar fi rău să se distreze mai mult. Americanii sunt supermuncitori şi li se duce viaţa printre degete. Şi-au pierdut-o şi nu au amintiri frumoase. Lucrează până la 70 de ani şi apoi se trezesc că nu mai sunt. Iar în ce priveşte România, trebuie ca oamenii să privească totul cu o atitudine mai optimistă. Ce a fost, a fost, n-o să uiţi niciodată, e adevărat, dar încet-încet trebuie să te rupi puţin, totuşi, de trecut. Hotărârea asta a luat-o tatăl meu acum 20 şi ceva de ani. Trebuie să îţi doreşti să faci schimbarea.

● Cum vezi evoluţia ta ca artist, în timp?
● Alexandra Nechita: O văd în schimbare nonstop. Până acum a fost o perioadă destul de interesantă pentru mine, un succes care nu s-a văzut la nimeni altcineva, a fost o situaţie extraordinară pe care am avut-o şi sunt foarte mândră de ceea ce am făcut până acum. Mă aştept să mă schimb în continuare, mai ales acum, după şcoală, şi mai ales că am dezvoltat ideile mele despre lumea asta, despre oameni, despre viaţa personală.

● Ai şi alte preocupări?
● Alexandra Nechita: Scriu foarte mult despre lucrările pe care le fac, despre povestea lor, estetica lor, cum le-am făcut. Am două perspective, una mai formală, în care explic foarte clar procesul tehnic, şi o versiune mai metaforică în care implic sentimentele şi emoţiile pe care le-am avut când am făcut lucrarea. Dacă ce a inspirat tabloul are o poveste specifică, scriu despre asta. Apoi scriu şi pentru mine amintiri. Când călătoresc scriu foarte mult dacă văd ceva care-mi place.

● Ce mâncare îţi place de aici, ce mâncare îţi place de acolo?
● Alexandra Nechita: Aş mânca nişte mititei cu muştar şi pâine! Ciorba de perişoare este preferata mea, urăsc răcitura, când apuc şi o miros în casă, plec. Şi când plec, mă duc de obicei să mânânc mâncare mexicană. Şi dacă aş putea să mănânc paste, aş mânca toată ziua.

● Eşti foarte pasionată de shopping...
● Alexandra Nechita: Păi, fata mamei! Am mulţi designeri preferaţi, Givenchy, Balenciaga. Îmi plac hainele. Îmi place să mă simt bine şi asta include şi hainele frumoase, şi mâncarea bună, compania bună, vinul bun.

● Vinul roşu sau alb?
● Alexandra Nechita: Alb. Încă n-am dat de gust de roşu, nu pot să-l apreciez, mă adoarme. La noi acasă tata are o pivniţă şi acolo face vinul lui roşu şi alb. E foarte bun. Îi place să aibă gustul ăla de butoi. Strugurii îi ia de la o fermă din California.

● Călătoreşti foarte mult. Zi-mi o ţară care-ţi vine în minte şi care ţi-a plăcut foarte mult.
● Alexandra Nechita: Australia, I love Sydney!

● La ce lucrezi acum?
● Alexandra Nechita: Lucrez la diverse proiecte, mă pregătesc pentru nişte expoziţii la anul, nişte noi idei, care includ şi fotografie, şi colaj, şi acrilic, şi ulei. Chiar înainte de a pleca spre România am început să fac nişte probe. Lucrez acum la sculpturile din sticlă care reprezintă o foarte mare parte din ediţia de lucrări pe care le creez, nişte monumente de 10 feet (n.n. - 3 metri). Dar acum băieţii cu care lucrez în China sunt în vacanţă. În China lucrez cu o echipă destul de mare, pentru că acolo mi se produc lucrările foarte mari. Astea micuţe, pentru colecţii private şi pentru acasă, sunt făcute la New York.

●  Lucrările foarte mari către cine sunt destinate?
● Alexandra Nechita: Eu le fac pentru mine, ăsta e luxul pe care mi-l permit. Multe din ele ajung şi în colecţii private, lumea îşi comandă pentru acasă, pentru grădină. Mai ales bronzul ţine la vremea de afară. Pentru lucrările mai mari de trei metri, planul ar fi să devină parte din geografia unui oraş, şi cel mai mult mi-aş dori să aduc ceva aici.

● Nu există nici o lucrare de-a ta în România?
● Alexandra Nechita: Nu, doar nişte tablouri pe care le-am oferit Fundaţiei Nadia.

------------

interviu din 2009, cu ocazia participării Alexandrei Nechita la TEDx, un eveniment care promovează ideile valoroase, unde a vorbit despre creativitate.